Orchestra Simfonică, Corala Academică și Corul de copii al Filarmonicii „Oltenia“, alături de Horia Brenciu, Delia Matache și Răzvan Stoica cu a sa vioară Stradivarius propun craiovenilor o seară de sâmbătă extraordinară. La Sala Polivalentă vor răsuna, de la ora 20.30, acordurile muzicii lui Vivaldi.
Dirijorul concertului „Vivaldi Colours“, Tiberiu Soare, unul dintre cei mai aclamați muziciani ai tinerei generații, ne-a dezvăluit câteva lucruri din culisele evenimentului muzical.
Reporter: „Vivaldi Colours“ vă readuce la Craiova, la pupitrul dirijoral. Ce ne puteți spune despre acest concert, despre pregătirea lui?
Tiberiu Soare: E un concert, o apropiere între stiluri și în același timp un concept. Avem două vedete ale peisajului românesc, Horia Brenciu și Delia Matache. Fiecare va veni însoțit de muzicienii din band-ul propriu, cu care se prezintă în concertele și recitalurile lor. În același timp, avem și lumea sonoră a orchestrei simfonice. Un avantaj pentru ambele părți. O piesă a lui Horia Brenciu sau Delia Matache poate fi privită dintr-o nouă perspectivă și asta datorită orchestrațiilor lui Marius Hristescu, care vine cu viziuni diferite. E ca și cum ai privi același obiect, vorbim de piesa sau studiul respectiv, dar dintr-un unghi și o lumină diferite, fără să-și piardă din frumusețe, ba mai mult, câștigând o nouă dimensiune. Pe de altă parte, există un avantaj pentru această lume a orchestrei simfonice. Ea caută să arate publicului tânăr că poate exista o accesibilitate și o lume comună, un teren sonor comun între mai multe stiluri muzicale, ceea ce îi poate atrage către sala de concert, îi poate face curioși să descopere acest univers sonor al orchestrei simfonice.
Muzica pop și muzica simfonică au de câștigat din aceste întâlniri, concerte fusion. Eu am făcut lucruri înrudite în trecut, concerte de rock simfonic. Nu vă ascund că sunt un împătimit al muzicii rock și m-a atras ideea tocmai din motivele pe care le-am enumerat mai devreme. Mai există o dimensiune, cumva ascunsă în subtextul acestui concert, dar pe care eu am resimțit-o la repetiții. E vorba de apropierea de lumea jazz-ului. Și Delia Matache, și Horia Brenciu au, în pofida stilurilor muzicale afișate, o dimensiune moștenită din muzica de jazz. Or jazzul într-o fuziune cu simfonicul este un lucru și mai rar decât rock simfonic sau pop simfonic. Este o dimensiune pe care pasionații ambelor genuri, simfonic și jazz, o vor gusta.
Rep.: Cum credeți că va suna muzica în Sala Polivalentă? Noi am mai avut o experiență asemănătoare, rock simfonic, anul trecut. Au existat voci care au contestat alegerea locației pentru un astfel de concert.
T.S.: Nu mă îndoiesc că va suna foarte bine. Evident, vorbim despre o orchestră simfonică, band-ul fiecărui solist, ceea ce înseamnă că suntem cumva la mâna celor care fac sonorizarea. Este foarte importantă, pentru că este vorba de balansul și dozajul vocilor, felul în care trebuie să se distribuie vocile încât să se înțeleagă tot ceea ce se întâmplă acolo.
Rep.: Cum se va împăca Vivaldi cu muzica pop?
T.S.: În ceea ce privește fuziunea stilurilor, trebuie să ne așteptăm la încă o dimensiune. Am vorbit de jazz, de simfonic, dar să nu uităm de baroc. Vivaldi apare în titlul acestui proiect. „Vivaldi Colours“ îl va avea ca reprezentant pe violonistul Răzvan Stoica, un tânăr muzician care a confirmat deja de ceva vreme. Întors din Olanda de la niște studii extraordinare, cântă pe o vioară Stradivarius donată de o fundație. Publicul craiovean va putea asculta sunetul unui astfel de instrument. Este extraordinar de important pentru cine știe să aprecieze arta sunetelor. Apoi sunt fragmente din „Anotimpurile“ lui Vivaldi, cele mai reprezentative, intercalate cu piesele soliștilor Horia Brenciu și Delia Matache. Acest amestec este făcut să sune foarte natural datorită orchestrației realizate cu foarte mare rafinament, inteligență și știință muzicală de Marius Hristescu. E cumva o cimentare a celor două stiluri.
Rep: Ce vă spune dumneavoastră personal Vivaldi?
T.S.: Foarte multe. Dacă mă gândesc la Vivaldi, mă gândesc la Veneția în primul rând. E unul dintre cei mai reprezentativi compozitori ai școlii venețiene. De numele său sunt legate primele încercări de transpunere a imaginii în sunete. Vivaldi era cumva obsedat de această transpunere. Se vede și din partiturile lui. La tot pasul, găsești notații care fac referire la imagini vizuale. Nu se poate să nu-ți răsară în minte automat Sandro Botticelli când interpretezi deschiderea Concertului în Mi major, „Primăvara“ de Antonio Vivaldi. Vivaldi este unul dintre cei mai importanți compozitori nu numai pentru școala venețiană, ci și pentru istoria muzicii în general, pentru că este unul din precursorii lui Johann Sebastian Bach, cheia de boltă a barocului european. Spun asta pentru că se știe că Johann Sebastian Bach în tinerețe și chiar în copilărie a copiat de mână partituri de Vivaldi pentru a fi sigur că înțelege tehnica de scriitură a marelui maestru venețian. Așa că Antonio Vivaldi reprezintă unul din pilonii cei mai importanți atunci când ne referim chiar și la o sumară istorie a muzicii.
Rep.: Mai are muzica mister?
T.S: Muzica e făcută din mister. Textura muzicii este cea a misterului. Muzica e arta în care forma coincide perfect cu conținutul. Mai bine spus, conținutul este forma în muzică. Așa că va avea întotdeauna avantajul ambiguității. Muzica va avea mister.
Rep.: Ca dirijor decideți cu ce viteză curge concertul? Cum este să ai totul sub control?
T.S.: Am ales să fiu dirijor nu ca să controlez. Una din iluziile la care trebuie să renunțe un tânăr dirijor, și cu cât o face mai repede cu atât mai bine, este iluzia controlului absolut. Un dirijor nu controlează totul și nici nu trebuie să o facă. Un dirijor are, mai degrabă, menirea de a inspira pe cei aflați în fața lui bazându-se pe partitură. El trebuie să fie garantul respectării partiturii, garantul unei ierahii în interiorul orchestrei. El trebuie să știe foarte bine ce conține partitura și cum poate să o pună în sunet, nerămânând doar la litere, ci ajungând la spirit. Aceasta e dirijorul.
Rep.: Sunteți un dirijor aclamat. Ce vă ține aici, în România?
T.S.: Au fost oportunități și aș fi putut alege un alt peisaj, cel puțin din punct de vedere al granițelor și al limbii vorbite. Pur și simplu, nu mi-a trecut niciodată serios prin minte că aș putea să plec din țară. Nu vedeam de ce. Nu trăim într-o țară ideală, nici nu cred că există una pe planeta asta. Nu vreau să fac paradă de patriotism. Am simțit că locul meu e aici, fără nici un fel de ostentație, de retorică goală.
Rep.: Ce e interesant în propunerea muzicală care vine din România?
T.S.: În primul rând, rezerva de talente. România a fost și continuă să fie o sursă inepuizabilă de talente muzicale. Avem voci extraordinare răspândite în toată lumea. Avem muzicieni. Dacă te duci într-o orchestră în Germania este imposibil să nu dai măcar de unu-doi muzicieni români care sunt acolo. Și concursurile de intrare la o orchestră în Germania nu sunt deloc uşoare. Așadar, primul lucru e resursa de talente. Al doilea lucru care îți atrage atenția este această luptă a managerilor de filarmonici, teatre de operă și operete din România care încearcă să-i facă pe ceilalți să înțeleagă că muzica, cultura nu este un ornament, este o trăsătură constitutivă a felului de a fi al unui individ și al unei societăți. O societate fără cultură nu se mai poate numi societate. Dacă vi se pare că a ține instituțiile de cultură e scump, încercați fără și veți vedea că e mult mai scump. Aceasta e o constantă pe care o întâlnesc în viața muzicală din România.
A treia constantă pe care o întâlnesc e diversitatea. Acesta e un lucru pe care îl împărtășesc și cu orchestre din afară. Majoritatea orchestrelor din Occident au înțeles că trebuie să-și diversifice nu numai repertoriul, dar și stilurile pe care le abordează pentru a rămâne în contact cu publicul. Publicul nu e o entitate abstractă. Muzica e o experiență individuală care se adresează fiecărui individ în parte. Dacă omul evoluează, și muzica trebuie să facă la fel, sau cel puțin modul de prezentare al acesteia, felul în care e prezentată o interpretare, în care e împachetat produsul numit muzică făcută de o orchestră simfonică, companie de operă.
