Dana Gentu, cititoare a Gazetei de Sud, este una dintre zecile de persoane care au trăit aceeași poveste ca a Ancăi Drulă și care a dorit să spună prin ce trec bolnavii și familiile lor atunci când ajung în Secția de Terapie Intensivă. Dana a trecut prin aceleași momente grele cu doar o săptămână în urmă, atunci când tatăl său a fost internat la Spitalul Județean de Urgență Craiova.
Gabriel Mălineanu a ajuns prima dată în acest spital vineri, 26 septembrie, cu diagnosticul de pancreatită acută. Din acel moment, atât pentru el, cât și pentru familia lui a început o luptă. Bărbatul a fost câteva zile internat la etajul cinci, în grija doctorului Bică și a șefului secției, dr. Georgescu. „Dr. Georgescu ne-a spus că este într-o stare gravă, cu risc. Noaptea a avut probleme cu respirația și a doua zi l-au internat la Terapie Intensivă, la etajul 3. Nimeni nu ne spunea nimic. M-am documentat singură pe internet ce înseamnă această pancreatită, m-a mai ajutat cu informații valoroase o fostă colegă care acum își dă rezidențiatul. Pentru că nimeni nu îi explicase ce are, am venit să îl vizitez și am încercat să-i explic ce se întâmplă cu el. Nimeni nu îi spusese care este stare lui, ce urma să i se întâmple… nimic. Când m-a auzit că încerc să îi explic ceva, o doamnă îmbrăcată în roșu (probabil o asistentă-șefă) mi-a zis că ce tot îi explic acolo și că nu este treaba mea. Apoi m-a invitat să ies afară din Terapie Intensivă. Noi, aparținătorii, am fost în permanență hărțuiți și tratați ca niște câini de către asistente. Doctorii ne-au vorbit atunci când reușeam să-i prindem, dar fără să ne dea prea multe informații“, povestește Dana Gentu, cu lacrimi în ochi.
„Asistentele au lăsat-o pe aparținătoarea altui pacient să rămână peste noapte în salon și «să le anunțe dacă tata are probleme »“
Pentru că s-a simțit mai bine, tatăl Danei a fost mutat din nou la etajul cinci. Acolo a avut parte de același tratament din partea asistentelor. „Acolo, o asistentă cu părul grizonat se ocupa mereu să ne dea afară din salon. În noaptea de 3 octombrie, tata a avut o criză. Asistentele au lăsat-o pe aparținătoarea altui pacient să rămână peste noapte în salon și «să le anunțe dacă tata are probleme». Tata a avut probleme. Dimineața am vorbit cu el la telefon și ne-a spus că se simte rău, că noaptea a fost groaznică și nu poate să respire bine. În aceeași zi, la ora 18.00, l-au mutat la Terapie Intensivă, etajul 4. Aici a intrat în grija dr. Ana Simona Fronie, o adevărată profesionistă, cum vezi în filme. Singura problemă este că, atunci când aceasta nu este efectiv prezentă, asistentele fac totul cum doresc. Dânsa s-a străduit mult pentru tata. Dimineața l-am sunat pe tata pe mobilul pe care i-l lăsasem, iar la 7.30 am fost la Secția de Terapie de la etajul 4. L-am întrebat ce face, cum se simte… Mi-a spus: «Sunt rău, abandonat aici. Te rog, vorbește cu doctorii, nu știu cât mai sunt de coerent»“, povestește tânăra.
Aceasta a fost ultima discuție pe care Anca a avut-o cu tatăl ei. „Am rămas acolo cu inima îndoită, așteptând-o pe dr. Fronie, până când gardienii au venit și ne-au dat afară. Am apucat totuși să o prindem pe scări și ne-a spus că tata nu are nici o șansă, sau una la un milion. Am fost terminați. Am plecat din spital cu gândul să ne reîntoarcem la ora 12.00, când aveam voie să intrăm la el și să îl consolăm. Dar a fost prea târziu, la ora 11.00 a făcut stop cardiorespirator și apoi a devenit o mașinărie vie, cu fel de fel de tuburi băgate în el. În aceeași seară, la ora 17.00, eu am revenit să îl văd. Din nou o asistentă îmbrăcată în roșu m-a oprit la ușă. «Ce vrei?». I-am făcut semn că vreau la tata și mi-a zis: «Ce să-i faci? Pacientul urmează tratament, nu ai ce să cauți aici». I-am răspuns că vreau să îl mai văd cât mai este în viață, iar răspunsul ei a fost: «Nu fi obraznică că după e mai rău» și m-a poftit din nou afară“, își amintește femeia.
„L-am văzut pe tata legat de pat cu pijamaua lui“
Ultima imagine pe care Dana o are cu tatăl ei este cu el legat de patul din spital și nu înțelege de ce a trebuit să moară așa. „L-am văzut pe tata legat de pat cu pijamaua lui, era într-o stare de inconștiență, ventilat artificial. De ce trebuia legat, mă întreb? Era inconștient și a rămas așa două zile. Au mai urmat câteva zile de viață în care l-am vizitat pe apucate, urmărind când se deschidea ușa de la ATI, și stăteam cinci minute cu el. În ultimele zile înainte să moară, culmea, analizele îi ieșiseră din ce în ce mai bine, dar vineri seară, când l-am văzut ultima dată în viață, era în agonie. Se zbătea ca un pește, avea ochii roșii de durere, fața roșie, încerca să pronunțe ceva, dar nu ieșea nici un sunet din gura lui. Am întrebat asistenta dacă este normal. De ce suferea atât? Iar aceasta mi-a răspuns că este sedat, dar se mai trezește. Fratele meu a dat telefon unei alte doctorițe și aceasta a intervenit să îi facă morfină… Cu toate că trebuia să primească morfină din șase în șase ore. A doua zi, pe 11 octombrie, a decedat și nu am mai apucat să îl vedem“, spune tânăra, printre lacrimi.
Abia după ce soțul ei a decedat, mama Danei a fost anunțată că trebuie să meargă la spital . „S-a dus la Terapie, unde a primit o lumânare, de la femeia de serviciu, care a fost aprinsă pentru tata. Cât a stat tata internat, nu a căutat-o nimeni pe mama, acum, după deces, au sunat de două ori să-i ceară să aducă adeverință pentru el, pentru că ar fi păcat să-l treacă neasigurat și vom plăti totul“, spune Dana.
„Cum poate un om să moară legat ca un câine? Ceva trebuie să se schimbe în acest sistem crud“
Tânăra nu îl mai poate aduce pe tatăl ei înapoi și nici nu vrea să facă rău cuiva, vrea însă să tragă un semnal de alarmă.
„Tatăl meu a decedat din cauza infecției extinse în organism care ar fi putut poate să fie operată, poate nu… Dar, oricum, nimeni nu a pus problema unei operații și sunt convinsă că nu avea cine să îl opereze de urgență. Nu înțeleg lipsa de comunicare, ura și disprețul asistentelor. Nu înțeleg insensibilitatea. Nici noi, aparținătorii, nici pacientul nu știam mai nimic despre ce se întâmplă. Bătrânul legat și intubat de care vorbea Anca Drulă era probabil tatăl meu. Cum poate un om să moară legat ca un câine? Ceva trebuie să se schimbe în acest sistem crud. Da, sunt câțiva doctori profesioniști, dar ce facem cu aceste asistente? Pe noi, aparținătorii, ne gonesc imedat pe motiv că îi agităm pe bolnavi. Cum adică? Noi suntem familia lor, prezența noastră nu poate decât să le aline suferința.
Atenția noastră este 100% pentru ei, față de atenția asistentelor, care este distributivă. Cine comunică cu ei? Asistentele în nici un caz. De când tata a fost transferat la ATI, am stat cu el numai o oră, adunat. Câte cinci sau zece minute furate, așteptând să îmi zică o asistentă că trebuie să mergem acolo. Mai nou nu putem sta nici pe hol pentru că ne dau afară gardienii. Ce suntem noi? Pentru ce plătim aceste servicii? Ca să fim tratați fără nici un fel de demnitate? Poate tatăl meu nu avea nici o șansă, dar, cu siguranță, putea să moară altfel.
Acum regret profund și toată viața îmi voi reproșa că l-am internat acolo și l-am lăsat să moară așa“, încheie Dana încă o poveste dureroasă din Secția de Terapie Intensivă.
Poveștile din Terapie Intensivă au ajuns până în America
Poveștile din Secția de Terapie Intensivă din Craiova au ajuns până în America. Chiar de la zeci de mii de kilometri depărtare, cititorii Gazetei de Sud nu au putut să nu reacționeze. Simona Toma a citit zilele trecute articolul în care era descris cazul Paula Drulă și a dorit să aducă încă o mărturie legată de această secție a Spitalului Județean Craiova. „Și eu mi-am pierdut mama în aceeași secție de coșmar. Era în anul 2010, luna iulie. Mama a acuzat dureri puternice abdominale și sora mea, care locuia cu ea, pentru că eu locuiam în altă țară, a chemat salvarea și a fost dusă într-o zi de duminică la Urgențe. Acolo au stabilit că are pancreatită și a fost dusă într-un salon. Nu știu ce medicamente a primit, nu ni s-a spus, iar la doua zile a fost externată, cu toate că nu se simțea bine. Pentru că, în continuare, i-a fost rău, a chemat încă o dată salvarea și au dus-o la Terapie Intensivă, unde normal că nu ni se dădea voie să luăm legatura cu ea“, povestește Simona.
Pentru că starea mamei ei se înrăutățise, femeia a decis să vină în România să îi fie alături. „M-am dus direct la spital, unde am văzut cum sunt tratați pacienții. Cearșafurile erau pline de sânge uscat, perna avea sânge uscat și mama era pe jumătate dezbrăcată. Mi-au zis că e mai ușor pentru asistente, să nu se mai omoare infirmierele să o dezbrace când era nevoie, așa că o țineau dezbrăcată mereu. Era intubată, primea oxigen. Avea la picioare niște semne, avea sânge uscat, poate și mama mea a fost legată, dar nu am văzut momentul. Ceea ce am văzut acolo m-a marcat profund și am rămas cu atacuri de panică. A trebuit să urmez tratament, și acum mai am atacuri. E groaznic să îți vezi părintele bolnav muribund, dar și mai groaznic e când vezi că e batjocorit de cei care ar trebui să îl îngrijească. Sunt plătiți din buzunarele noastre“.
„Le-am oferit cafea, ceva euro, tot ca să fie bine“
Simona susține că a fost atentă cu personalul din Secția de Terapie Intensivă, din dorința ca mama sa să fie tratată în cele mai bune condiții. „Le-am oferit cafea, ceva euro, tot ca să fie bine. Dar stupoare, infirmierele se certau pe atențiile primite, nici așa nu a fost bine. În ziua următoare erau preocupate de ce le-am dat, nu de starea mamei mele. Nu puteam să intrăm deloc la ea, stăteam la intrare și în fiecare dimineață ni se făcea lista cu medicamente. Când am putut să intru la ea în salon, doar trei minute, era foarte speriată și mi-a spus că una dintre infirmiere se purta foarte urât cu ea și cu ceilalți. Nu am crezut-o atunci, m-am gândit că e agitată, dar acum îmi pare rău că nu am crezut-o, ea spunea adevărul. Apoi ni s-a spus că are glicemia 300. Mama nu a avut niciodată diabet, nu avea probleme cu glicemia, și au decis să o transfere în alt salon, deși nu ni s-a spus. În ziua următoare, un doctor m- sunat și mi-a spus că mama a făcut stop cardiac și după zece minute ni s-a spus că a murit la ora 13.00“, își aduce aminte cu durere femeia.
„Sper să vedem în gazetă și alte mărturii. Numai așa reușim să schimbăm ceva”
Simona Toma își dorește ca lucrurile să nu se mai întâmple așa de acum înainte și speră ca, în urma tuturor acestor relatări, bolnavii care ajung în ATI să aibă parte de un tratament mai bun. „Am văzut cazul Paula Drulă și cred că toți ar trebuie să o susținem pe tânăra care a început să povestească. Ar fi bine să facă o listă, să strângă semnături cu cazuri similare, și așa să meargă mai departe, la minister. Noi suntem gata să semnăm. Sper să vedem în gazetă și alte mărturii. Numai așa reușim să schimbăm ceva“, spune femeia.
