Turiștii care aleg să străbată depresiunea Horezu și trec prin dreptul localității Costești sunt surprinși de o construcție albă care se zărește undeva pe vârful Muntelui Buia din masivul Parâng. Situată la marginea carierei de piatră, pe un mic platou, Arnota este una dintre puținele mănăstiri construite la aproape 1000 de metri altitudine, operă a domnitorului Matei Basarab.
Despre Arnota, fostul Arhiepiscop al Râmnicului, Gherasim Cristea, spune că „înseamnă ultimul pas spre Dumnezeu. Este locul cel mai înalt și la propriu și la figurat. Acolo, un clopot mare sună: bam!bam!bam! Despică văzduhul peste tot, de parcă acolo începe facerea lumii…’.
Drumul spre Arnota este unul care urcă serpentinat pe lângă cariera de piatră și lasă în spate Valea Bistriței, râul care a dăltuit în munte cele mai înguste chei în calcar din România.
Înainte de a intra în curtea mănăstirii, într-o pădure de mesteceni și molid, panorama care se vede până dincolo spre Măgura Slătioarei, îți taie răsuflarea. Se vede pitorescul drum al mocăniței, turlele impozante ale Mănăstirii Bistrița, localitatea Costești, cu casele mari cu un etaj, o veche așezare păstorească.
Mănăstirea Arnota nu este una mare, are aspect de cetate cu ziduri groase, dar pe cât este de mică, este pe atâtde cochetă. Iar liniștea de aici, de pe vârful muntelului, confirmă zisele fostului arhiepiscop al Râmnicului. Da, Arnota este mănăstirea care te apropie de Dumnezeu. Și nu doar ca altitudine. O curte plină de flori de toamnă, cu alei curate, în care și șoaptele au ecou, câțiva călugări care îți dau senzația că nu pășesc. Locul pare încremenit în timp.
Legenda mănăstirii, spune prof. dr. Florin Epure, director al Direcției pentru Cultură și Culte Vâlcea, spune că, „în anul 1633, când domnitorul Matei Basarab, fiind învinuit de turci de comiterea unui omor, a fost urmărit pentru a fi dus la Constantinopol, fugind de grabă, urmat de câțiva olteni credincioși, trece de la Târgoviște la Curtea de Argeș, la Mânăstirea Cozia și schitul Iezer, ajungând în muntele Arnota, lângă Bistrița. Se mai spune că aici și-a găsit domnitorul scăparea, într-un loc ascuns, mlăștinos și cu multă răchită”. În semn de recunoștință, Matei Basarab a hotărât să construiască o mănăstire pe locul unde Dumnezeu i-a scăpat viața și tot aici, după moartea sa, domnitorul a fost înmormântat.
Mânăstirea Arnota se înscrie în arhitectura specifică epocii de tranziție marcată de domnia lui Matei Basarab. Menționăm câteva elemente care definesc arhitectura bisericii: naosul în formă de treflă urmează tradiția sârbească cu patru masive de zidărie proeminente pe care se sprijină turla octogonală atât în interior cât și în exterior; pronaosul mic, așezat transversal pe axul bisericii, are tavanul boltit, cu două calote sferice pe pandantivi, despărțite printr-un arc; pridvorul, mai mare decât pronaosul, a fost adăugat ulterior (în timpul lui Constantin Brâncoveanu), are arcade înalte pe trei laturi, o boltă originală configurând crucea greacă după principiul constructiv constantinopolitan și o turlă scundă, cu ferestre pe cele opt laturi; decorul exterior este din cărămidă aparentă, cu arcaturi delicate în partea superioară între brâu și cornițe; părțile inferioare ale fațadelor, precum și turla, sunt tencuite, ele fiind, probabil, la origine decorate tot cu cărămidă aparentă; cornișele sunt zimțate, în stil bizantin; baza turlei mari este decorată cu panouri dreptunghiulare largi, din cărămizi rotunjite în relief; ferestrele au chenare de piatră simplă.
În spatele Mănăstirii Arnota încep crestele Builei, un munte plin de grote, stânci ascuțite, căldări și văi abrupte, un munte care deține poate cele mai dramatice mărturii ale anilor 47-55.
„Alături de Mănăstirea Pătrunsa, Arnota a fost cuibul de temut al luptătorilor anticomuniști. Fie ascunși sub sutane călugărești, fie veneau aici pentru alimente și apă, zeci de partizani au găsit la Arnota o casă și au sperat, de dincolo de zidurile groase ale acestui lăcaș de cult, că orânduirea care se instalase în România după război va fi schimbată. De Arnota se leagă un episod nefericit întâmplat în anul 1949. În prima zi a Sfintelor Paști, un batalion al Securității a luat cu asalt Muntele Arnota, unde se constituise un grup de rezistență al partizanilor anticomuniști. Au fost atacați cu branduri, mitraliere și aruncătoare de flăcări. Trupurile partizanilor uciși au fost aduse legate pe prăjini, precum vânatul, și aruncate în fața mănăstirii Bistrița și apoi puse într-o groapă comună, în curtea Schitului ‘Peri’. Printre cei care au scăpat vii și au fost arestați s-au numărat șase călugărițe de la mănăstire împreună cu stareța Olga Gologan, acuzate că i-au sprijinit pe ‘dușmanii noii orânduiri socialiste'”, povestește profesorul Epure.
Arnota rămâne una din cele mai nobile mănăstiri ale Athosului Românesc, cum este numit arealul lăcaşelor de cult din nordul Olteniei, alături de Bistrița, Dintr-un Lemn, Surpatele, Cozia, Govora, Frăsinei, Hurezi.
„Arnota este necropola unui mare domnitor român. O necropolă aşezată la înâlțime prin altitudine fizico geografică, dar și prin altitudine morală. Ziditor al multor biserici de mari dimensiuni, Matei Basarab a ales ca necropola să fie una cu o arhitectură aleasă cu grijă, împodobită cu o pictură de foarte bună calitate, dar cu dimensiuni ponderate, semn al unei cuviincioase modestii a unui domnitor care a ridicat spiritualitatea și cultura românească pe o treaptă înaltă, desăvârșită ulterior de nepotul său, Constantin Brâncoveanu, domnitor ale cărui oseminte se întorc, pentru prima dată după 300 de ani, acasă, la cealaltă mare necropolă domnească – Hurezi”, conchide prof. Epure.
Sursa: Agerpres
