Un scenarist incompetent

Fac un exercițiu care nu îmi place deloc. Știți cum este când ceva nu îți place, dar trebuie să-l faci – îl faci prost și nu îl termini.
Încerc să determin ce se poate întâmpla în câteva sectoare ale vieții publice pe care le cunosc mai bine, în funcție de rezultatul alegerilor prezidențiale din această toamnă agitată a anului 2014. Nu vorbesc de partea economică. Economia României este strict dependentă de zece corporații mari, nici una cu capital românesc, și de ciclurile economiei europene. În materie economică este foarte puțin ce poate face statul român. Cu totul altceva este gestiunea proprietății de stat – de la terenurile agricole și pădurile țării și până la companiile precum CFR Marfă sau Radet. M-am exprimat de mai multe ori în acest sens și mi-am susținut cu argumente teza că procesul de privatizare trebuie să continue, deoarece clasa politică din România nu are nici un interes organic să determine o creștere a eficienței și profitabilității companiilor de stat.
Sondajele de bună calitate arată limpede că există doar doi concurenți cu șanse în această cursă: Klaus Iohannis, primar al Sibiului, și Victor Ponta, prim-ministru. Chiar și fără nici o informație suplimentară, orice expert îți poate spune că eroziunea funcției de prim-ministru este atât de mare, încât este aproape imposibil pentru un candidat la președinție care vine de pe această poziție să câștige.
Să presupunem însă că va câștiga Victor Ponta. Președintele conduce CSAT, face o parte din politica externă a României și numește șefii Parchetelor. Președintele României va putea fi demis mult mai ușor de la 1 ianuarie 2015, printr-o modificare a legii destinată să-l doboare pe Traian Băsescu, dar care îl va încorseta rău pe Victor Ponta. Ca urmare, domnul președinte Victor Ponta își va vedea de viața lui ca președinte, va participa la tot felul de întâlniri internaționale și va mai ieși din când în când la televiziune pentru câte un interviu cu steagul României în spate.
În schimb, în partid, respectiv în PSD, va fi tulburare mare. Cineva trebuie să preia funcția de prim-ministru, să-și facă un cabinet și să conducă partidul. Garda veche a dispărut, fie în anchetele DNA, fie dată la o parte de tineri echipați cu alte concepții decât politicienii de vârsta a treia. Din garda nouă, numai Liviu Dragnea este mai vizibil. Domnul Dragnea nu este însă acceptat de nimeni ca prim-ministru și va fi cu greu votat ca președinte la un eventual Congres al Partidului. Nu din alt motiv în afara celui că domnul Dragnea este văzut în partid ca un soldat credincios, dar fără anvergura politică necesară pentru a conduce cel mai mare partid al României. Prin urmare, vom asista probabil la apariții surprinzătoare – poate echipa de la Cluj, cunoscută în partid sub numele de „coloana a cincea“, va încerca să-l promoveze pe Ioan Rus. Nici o șansă. Cadrele din Transilvania l-ar mai vota, deși nu-i pot uita înțelegerile subterane cu Traian Băsescu și Emil Boc, dar cadrele din celelalte regiuni ale țării – ba. Poate că echipa domnului Sebastian Ghiță pregătește pe altcineva – s-a vorbit îndelung de George Maior. E posibil. Cu iuțeală de mână și nebăgare de seamnă, cu domnul Ponta la Cotroceni, domnul Maior poate trece peste furcile caudine ale parlamentului și poate deveni prim-ministru social-democrat. Dar domnul George Maior nu va fi niciodată președintele partidului. Domnul Geoge Maior este un om de o excelentă stofă morală și profesională, însă nu are capacitatea de a repune structurile partidului în stare de funcționare. Căci aceasta este de fapt problema – după cum vedem singuri, partidul nu mai funcționează. Structurile teritoriale sunt parțial distruse de feudalizare și decapitarea liderilor locali, iar militanții și suporterii au fost înlocuiți cu echipe de mercenari, aflate în solda unui om sau a unui grup cu interese pecuniare.
Dacă domnul Ponta câștigă Președinția României, partidul se poate sparge în mici insule fără putere politică sau electorală. Cauza – lupta pentru succesiune.
Să presupunem însă că domnul Ponta pierde președinția. Câștigătorul va încerca imediat să îl demită. După regulile nescrise ale politicii românești, aceasta se va întâmpla înainte de vacanța parlamentară de Crăciun. Este relativ simplu ca un câștigător de funcție prezidențială să compună o altă majoritate parlamentară. Lui Traian Băsescu, în 2004, i-au fost de ajuns trei zile.
În acest caz, contestarea domnului Ponta ca președinte de partid va fi implacabilă. Vor începe să curgă acuzațiile: că nu a făcut nimic în partid din ce a promis, că a pierdut funcția de premier, că a condus partidul către o aventură electorală din care nu a ieșit nimic bun, că a avut o înțelegere subterană cu domnul Traian Băsescu de anihilare a baronilor partidului și așa mai departe. Vor apărea probabil grupuri care vor încerca să propună alte persoane ca președinte de partid. Nostalgicii se vor întoarce către domnul Ion Iliescu. Noul mandarinat ar putea încerca să-l propună pe domnul Ghiță, campion al afacerilor cu statul, proprietar de media și aparent conectat la serviciile de informații. S-ar putea să vedem și curiozități – domnul Geoană reșapat, domnul Vanghelie sau domnul Nichita, primarul Iașiului, care a mai încercat să concureze la funcții înalte în partid. Sau poate chiar domnul Sorin Oprescu, primarul enigmatic al Bucureștiului, neatins de DNA sau de media nici măcar cu o floare. Într-o instituție masivă ca PSD, când nimeni nu mai poate conduce, se formează feude și apare mișcarea browniană dizolvantă.
Cum s-ar părea, exercițiul meu duce, în ambele scenarii, la spargerea PSD. Și toate acestea pentru că domnul Ponta nu s-a mulțumit cu funcția de prim-ministru la nici 40 de ani, ci a vrut să fie președinte. Ciudată similaritate cu Traian Băsescu – care a fost președinte și vrea să fie prim-ministru. Numai că Traian Băsescu chiar a fost președinte. Și nu unul, ci două mandate. A promis țepe în Piața Victoriei și livrează țepe în Piața Victoriei. Destul ca unii parlamentari social-democrați să și-l dorească drept lider. Cum s-a întâmplat și în toamna anului 2004.
V-am spus că nu mă pricep.