Schitul Pătrunsa
Valea Cheii, un râu de munte sfânt cum i se mai spune în zonă Olăneștiului, are o poveste care îmbină crestele dure ale Masivului Buila-Vânturarița cu latura mistică a ortodoxismului românesc, de-a lungul Cheii existând nu mai puțin de patru mănăstiri de patrimoniu.
De altfel zestrea ecleziastă a Vâlcii este de neconstestat, în acest județ, domnitori, boieri sau înalți ierarhi au dorit să lase în urmă o parte construită a firii și a spiritului românesc. Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Mihnea Ciobanu, Mihai Viteazu, Radu de la Afumați sunt printre voievozii care au iubit aceste locuri și au închinat lui Dumnezeu adevărate bijuterii arhitecturale, mănăstirile, care se întind azi din nordul până în sudul județului, fiecare cu particularitatea sa.
Schitul Pahomie
Schitul Iezer
Revenind la Cheia, oamenii din zonă dar și pelerinii au parte de patru edificii monahale, similare parcă treptelor inițierii — Sărăcinești, Pahomie, Iezer iar, undeva la poale de munte, în mijlocul pădurilor stă de o jumătate de veac, ”sora” Frăsineiului, al doilea lăcaș de cult care a definit nu exagerat Vâlcea, drept Athosul României. Este vorba despre schitul Pătrunsa.
Atestat documentar la 1503, schitul Pătrunsa, aflat la 7 kilometri de orice drum de acces, stă mărturie a vieții monahale tipice sihaștrilor din legendele românești. Aici nu este o mănăstire așa cum sunt cele de jos, cu ziduri de cetate, cu un perimetru definit, aici este, după cum spune profesorul Florin Epure, director al Direcției pentru Cultură și Culte Vâlcea, „calea spre dumnezeire, prin izolarea de ale lumii trebuințe”.
Nu există drum de mașină, nu există curent electric, nu există nimic din ceea ce știm noi a fi civilizație. Nu există nici turiști pe aici. Dacă până la Iezer și Pahomie există drumuri județene amenajate, pentru Pătrunsa, nu există decât un singur drum, o potecă de munte, printre stânci, pe maluri de pârâuri, un fel de drum al inițierii. De altfel aici, pentru a putea fi acceptat în viața călugărească de obște trebuie să treci printr-o perioadă de ascultare și apoi te apropii de Dumnezeu prin roba de monah. Chiliile se găsesc de jur-împrejurul bisericii, niște mici colibe simple, unde călugării preferă să stea în post și rugăciune.
Schitul Pătrunsa
„I se spune sora Frăsineiului pentru că aici, chiar dacă femeile au voie să ajungă, nu au voie să rămână peste noapte. Această mănăstire a fost ridicată în semn de salvare și izbăvire. După legendă, Schitul Pătrunsa a fost ridicat de episcopul Climent al Râmnicului, în amintirea mamei sale, Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, care în timpul unui refugiu din calea unei invazii turcești, l-a născut pe viitorul episcop pe aceste meleaguri. Biserica veche este de mici dimensiuni și este construită din ziduri groase de piatră și cărămidă. În 1806 a fost refăcut de postelnicul Dumitru, protopopul Pietraru și postelnicul Bărbătescu și s-a terminat de zugrăvit, în iulie 1808, pictura murală fiind semnată de zugravii Ioan din Ocnele Mari, Nicolae diacon și Ion, menționați în inscripția de la proscomidie”, spune prof. Epure.
Dar cel mai important aspect este că după anii ’90, Pătrunsa a avut o altă denumire, transmisă verbal de către pelerini și de turiștii montaniarzi care rămâneau peste noapte aici. Schitul Pătrunsa era cunoscut drept ”schitul copiilor”. Definiția era dată de faptul că, spre deosebire de alte schituri și mănăstiri, călugării care erau retrași aici aveau vârste cuprinse între 18 și 30 de ani. ”O mănăstire a îngerilor”, au spus mai târziu clericii. De altfel unul dintre călugării actuali ai Pătrunsei este fostul actor Dragoș Pâslaru. După ce a fost bătut la mineriada din 1990, s-a retras la viața monahală, inițial la Frăsinei și apoi definitiv într-o chilie în pădurea de lângă schitul Pătrunsa.
Și în prezent, mai bine de jumătate dintre cei 40 de călugări care viețuiesc aici au până în 30 de ani și au preferat în locul metropolei, chiliile din pădurile sfinte din jurul schitului Pătrunsa. „Păduri sfinte pentru că pe poteca ce urcă spre schit există din loc în loc troițe care indică pelerinilor apropierea de locul cel mai izolat din viața monahală din România, cred. Exact ca mănăstirile tibetane, unde se ajunge anevoios, aici pentru noua biserică, materialele de construcție au fost aduse cu măgarii iar mortarul a fost făcut pe metode tradiționale. Acolo este liniște, se aude chiar cum Dumnezeu vorbește”, spune Epure.
Schitul Pătrunsa a fost la un pas de a pierde această însingurătate, „viața isihastă”, după anii 2000, când autoritățile locale au dorit să civilizeze zona, având în proiect realizarea unui drum auto și aducerea curentului electric, gândind poate că astfel va spori numărul de turiști. Călugării au protestat după ce a fost adus în zonă un alt stareț, iar proiectul a căzut. Un sprijin în acest sens a venit și partea administrației Parcului Național Buila Vânturarița, care dorește conservarea acestui areal.
Astăzi Pătrunsa, ”schitul copiilor”, ”schitul îngerilor” sau ”schitul sihaștrilor” este adăpost pentru turiștii care traversează Parângul, este loc de rugăciune pentru pelerinii îndrăzneți care se încumetă să urce printre stânci și prin pădurile de fag, este locul în care și liniștea, spun monahii de acolo, produce zgomot….Aici vorbește numai Dumnezeu.
Sursa: Agerpres
