Cititorii Gazetei de Sud continuă să îşi spună părerea despre sistemul medical craiovean, să împărtăşească experienţele traumatizante trăite în secţiile Spitalului de Urgenţă Craiova. Oamenii le cer medicilor şi asistentelor să nu uite de ce au ales această meserie, să comunice cu aparţinătorii, să le respecte rudele aflate în stare gravă… Craiovenii se întreabă unde se duc banii pe care îi dau lunar la sănătate dacă oricum sunt nevoiţi să scoată bani din buzunar în momentul internării?
Rodica Suditu susţine că, în urmă cu aproximativ doi ani, a trăit un adevărat coşmar după ce a văzut ce se întâmplă în Secţia de Terapie Intensivă a Spitalului Judeţean din Craiova. „Asistentele se poartă foarte urât cu bolnavii, chiar şi cu copilaşii internaţi în această secţie. În timp ce mă aflam în Terapie Intensivă cu copilaşul meu, am asistat la nişte scene greu de descris. Lângă patul copilului meu, asistentele discutau despre soarta unui copilaş conectat la aparate. Nu-i acordau din start nici o şansă la viaţă, vorbeau urât despre el. La un moment dat, au spus că trebuie scos de la aparate pentru a vedea cum reacţionează, pentru că nu o să îl ţină permanent conectat. L-au acoperit cu o pătură… După numai câteva ore, l-au luat de acolo… Decedase. Nici acum nu îmi vine să cred ce am trăit… Realizez însă că mare parte din personalul medical nu are nici un pic de milă sau dorinţă de a salva pe cei ajunşi în stare critică. În altă zi, i-am auzit pe medici vorbind despre copilul meu. Foloseau cuvinte jignitoare, îi spuneau «ăla fără picioare», făceau pronosticuri despre cât o să mai reziste… Mi-a fost imposibil să accept un asemenea comportament. Am bătut la uşă şi am intrat peste ei. I-am întrebat de ce vorbesc într-un asemenea mod despre copilul meu pentru care eu am făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a-l salva“, a povestit Rodica Suditu. Văzând ce se întâmplă, a cerut transferul la un spital din Bucureşti, însă s-a lovit de refuzuri. „Norocul meu că păstrasem numărul de telefon al medicului care îmi consultase copilul la Spitalul «Grigore Alexandrescu» din Bucureşti. Am sunat de câteva ori până am reuşit să vorbesc cu acel medic. Deşi era plecat din ţară, în concediu de odihnă, mi-a spus că sună la spital pentru ca eu să primesc acceptul pentru
transferul copilului. După două zile de spitalizare la «Grigore Alexandrescu» în Capitală, copilul meu se simţea deja mai bine, deşi în Craiova nu reuşiseră să îi oprească hemoragia timp de o săptămână. Este inadmisibil modul în care se comportă medicii din această Secție de Terapie Intensivă, unde copiii şi adulţii sunt trataţi ca nişte obiecte“, a adăugat Rodica Suditu.
„De-abia acum am aflat că fetiţa mea a fost infectată cu un puternic virus intraspitalicesc“
O poveste la fel de impresionantă ne-a prezentat-o şi Ady. Bărbatul susţine că medicii s-au bâlbâit în a-i spune de ce suferă fetiţa sa. „Fetiţa mea, care nu a împlinit încă trei ani, stă mai mult internată. Acum sunt deja la cea de-a şaptea internare în al patrulea spital. Nici până acum nu ştim de ce suferă fetiţa. De-abia acum am aflat (din greşeală – pentru că nimeni nu vrea să vorbească) că fetiţa mea a fost infectată cu un puternic virus intraspitalicesc. Am rămas şocat să aflu că exista metodologia pentru infecţiile intraspitaliceşti (publicată pe site-ul Direcţiei de Sănătate Publică) şi, conform acestei metodologii (dar şi studiilor făcute în facultate de către actualii medici), fetiţa mea ar fi trebuit să fie suspectă de o infecţie intraspitalicească încă de la a doua internare (este procedura obligatorie). Nu am voie să intru în salonul fetiţei să o văd, să-i alin durerea şi spaima, deşi rudele altor doctori care au trecut de vârsta copilăriei au acces (probabil fără a avea vreo foaie de internare). Eu am fost nevoit să cumpăr până şi calciu pentru că nu au în Terapie Intensivă… Căutând cât mai multe informaţii pe internet despre acest virus, am fost şocat să aflu că un pacient infectat cu aşa ceva a câştigat în instanţă despăgubiri sau că un copil a fost omorât cu zile în spital că nu l-au testat înainte să-i dea antibiotic, că anul trecut o maternitate a fost închisă pentru că au murit cinci copii infectaţi cu acest virus şi nimeni nu răspunde penal pentru astea… Povestea este mult mai gravă, dar acum singurul lucru pe care mi-l doresc este să aflu cum îmi pot însănătoşi fetiţa“, a povestit bărbatul. Disperat, tatăl acestei fetiţe a încercat să-l contacteze pe ministrul sănătăţii, dar nu a primit nici un răspuns…
„Dacă naşti la Spitalul nr. 1 din Craiova, primeşti o listă cu medicamentele pe care trebuie să le cumperi“
Şi pentru Alex Tănasie, venirea pe lume a copilului său l-a făcut să vadă cum funcţionează sistemul de sănătate craiovean. „Dacă naşti la Spitalul nr. 1 din Craiova, primeşti o listă cu medicamentele pe care trebuie să le cumperi. De la aţă de cusut, lamă de bisturiu, la pansamente, medicamente. Tot ceea ce trebuie să îţi ofere spitalul, că doar de asta plătim cotizaţia lunară pentru sănătate. «Lista» aceasta costă 700 de lei, bani de care nu toţi oamenii dispun. De şpăgile din spital, cerute de la asistente până la doctori, nici nu mai vorbesc, acelea sunt «bonus». Poţi alege, «desigur», şi varianta în care să nu dai nici un ban, dar rişti să pleci fără soţie, fără copil sau fără ambii sau poţi asista la varianta în care soţia să nască în chinuri groaznice, fără asistenţă medicală. Dacă am cotiza la o clinică privată atât cât cotizez acum la stat, ar scoate covorul roşu atunci când le-aş călca pragul. Viitorul sănătăţii ţine de domeniul privat“, a povestit bărbatul.
„Aspirarea mucoaselor se făcea la toată secţia cu acelaşi aspirator“
Roxana Iordache Deca şi-a pierdut în luna august mama în aceeaşi Secţie de Terapie Intensivă. Femeia spune că au existat probleme încă din prima zi a internării, fiind neconcordanţă între ceea ce îi spuneau medicii, pe de o parte, şi asistentele, pe de altă parte, chiar de la o oră la alta. „Unii îmi spuneau că analizele sunt bune, alţii că nu mai există şanse de refacere. Nu a existat un diagnostic clar care să ducă la deces. Decât anemia care se trata cu transfuzii şi care s-a remediat imediat. Asta a fost singura certitudine în cele trei săptămâni de internare acolo. Ceea ce m-a șocat a fost că din «mamaie» nu o scoteau, deşi fusese cadru didactic şi abia trecuse de 60 de ani. În urma unui accident vascular făcut în 2004, mama avea mâna stângă paralizată. Şi pentru că nu ştiuseră acest lucru, se pare că încercaseră să îi îndrepte mecanic degetele şi i le-au fracturat. Când a murit, gura o avea ruptă în trei locuri, mâna paralizată umflată cât roata carului, piciorul drept la fel de umflat. Repet, nu a existat nici un diagnostic clar în cele trei săptămâni de spitalizare, doar supoziţii, nimic concret, nici o investigaţie serioasă. M-a şocat şi faptul că aspirarea mucoaselor se făcea la toată secţia cu acelaşi aspirator. Am întrebat pe unul dintre asistenţii care o aspira pe mama cu violenţă de ce nu efectuează această manevră mai lent. A fost destul de deranjat, folosind cuvinte pe care îmi este şi jenă să le spun“, a povestit Roxana.
„Fără nici un consult, nici o analiză sau radiografie“
Alina Panescu a povestit că în luna iunie a acestui an a trăit o poveste similară alături de tatăl ei. „Spitalul acesta este de fapt un fel de abator! Dacă nu ai pile, mori în sala de aşteptare. În iunie anul acesta, am trăit o experienţă îngrozitoare acolo. Tatăl meu s-a trezit într-o dimineaţă că unul dintre degetele de la picior i se înnegrise, nu îl mai simţea şi vânătaia se extindea continuu. Am sunat salvarea, care a ajuns după o oră acasă şi l-au dus la Urgenţă, la Spitalul nr. 1. Acolo am stat mai bine de trei ore fără să ne bage cineva în seamă. În schimb, cei cu pile erau preluaţi după două minute. După ce am facut scandal cu infirmierele şi asistentele din urgenţă şi am intrat forţat în sala de consult a urgenţelor să vorbesc cu un doctor am reuşit să conving pe cineva să îl vadă pe tata. Fără nici un consult, nici o analiză sau radiografie… după ce doar s-a uitat două minute la piciorul tatălui meu, doctorul mi-a spus decis şi foarte rece că are cangrenă şi că trebuie să îi taie piciorul. Norocul tatălui meu a fost că este foarte fricos şi nu a fost de acord să i se taie piciorul. Am întrebat dacă se poate face întâi tratament, să încerce să vadă dacă îşi revine şi abia după o jumătate de oră de discuţii în contradictoriu, domnul doctor i-a prescris nişte anticoagulante şi niste pastile. După trei zile de tratament și-a revenit total“, îşi amintește Alina.
