În seara de 10 noiembrie 2014 am participat la vizionarea versiunii de lucru a filmului „De ce eu?“. Filmul, un proiect început în anul 2008, va avea premiera la sfârșitul lui februarie 2015. Dar regizorul Tudor Giurgiu și echipa de producție au decis să prezinte această versiune publicului din București, Iași, Timișoara și Cluj-Napoca pentru a discuta despre film și aspectele care pot fi îmbunătățite. Ea a fost precedată de lansarea în spațiul public a două teaser-e.
Participanții la proiecție au mers acolo având o așteptare. Care vine din nelămuririle în legătură cu evenimentele ce au culminat cu moartea procurorului Cristian Panait în anul 2002.
Puțin despre faptele reale: Cristian Panait era procuror de câțiva ani și, la vârsta de 29 de ani, fusese delegat la Parchetul General – Biroul de Anchete Speciale (care cercetau magistrații); era doctorand al ministrului justiției. El a primit de soluționat cauza privind pe procurorul Lele de la Oradea, învinuit de abuz în serviciu și luare de mită. Procurorul Lele era cel care tocmai pornise cercetările împotriva fiului prefectului de Bihor, pe care îl și arestase pentru afaceri ilegale cu combustibil. Imediat, premierul de atunci a declarat „nu cred în arestările de vineri seara“ și, întâmplător sau nu, după două zile omul este eliberat. Pe măsură ce instrumentează cazul, Panait descoperă fire care se pare că duceau la serviciile secrete și lumea politică. Contrar ordinelor primite, el dispune scoaterea de sub urmărire penală a lui Lele. Apoi se sinucide. Dispoziția sa este infirmată de șeful ierarhic și Lele este trimis în judecată, suspendat din funcție timp de șase ani. În final are câștig de cauză, se reîntoarce în sistem, i se plătesc toate drepturile salariale restante și apoi se pensionează. Azi este avocat.
Puțin despre film: „Filmul este o ficțiune, dar are la bază un caz real“, a afirmat regizorul, prezent la proiecție. Eu, care am prins acele vremuri activând în justiție, care am discutat cu procurorul Lele și cu colegi de-ai lui Panait, care am citit documente oficiale legate de acest caz, pot spune în mod cert că interpretarea actorilor este peste așteptări în ceea ce privește redarea cu fidelitate a atmosferei din acei ani. Ani triști pentru justiția română.
Puțin despre actori și personajele reale: Actorii sunt de excepție și îmi permit să fac trimitere la personajele reale, nu la cele din film, pe care ei le joacă: Emilian Oprea (procurorul Panait, devenit un erou pentru mulți), Mihai Constantin (procurorul Ovidius Păun, șeful direct al lui Panait, ce a soluționat în cariera sa multe cazuri de răsunet, dar care a fost implicat și în arestările din iunie 1990; la un an după evenimentele relatate în film e avansat consilier al procurorului general; în 2007 s-a pensionat), Liviu Pintileasa (coleg al lui Panait, procurorul Victor Ponta, delegat și el la Parchetul General în acea perioadă, care este apoi detașat la guvern în corpul de control al primului-ministru), Andreea Vasile (o joacă pe Mina, prietena lui Panait, șefă de promoție la Facultatea de Drept a Universității Româno-Americane în anul 1997), Dan Condurache (procurorul-șef Ilie Picioruș, și azi în Parchetul de pe lângă ICCJ), Alin Florea (procurorul Alexandru Lele, magistrat la Parchetul Tribunalului Bihor, parchet care în acei ani instrumenta dosare cu adevărate rețele de infractori care cumpărau combustibil tip „M“ și îl vindeau drept benzină sau motorină, evaziunea fiscală fiind uriașă), Virgil Ogășanu (procurorul general Joița Tănase, în mandatul căruia se introduc cele mai multe recursuri în anulare în chestiunea caselor naționalizate, ceea ce produce un reviriment al jurisprudenței Curții Supreme ce va atrage în anii următori zeci de condamnări ale României de către CEDO; după un an de la evenimentul relatat de film, el demisionează din funcția de conducere, este numit consul la Strasbourg prin detașare, unde stă doi ani și în 2006 decide să părăsească magistratura).
În ceea ce mă privește, filmul m-a determinat să realizez că nici nu mai contează dacă Panait s-a sinucis (așa cum spune varianta oficială a investigației) sau a murit ucis ori cel puțin fiind determinat să se sinucidă (așa cum a speculat presa vremii). Important este că azi Cristian Panait este un simbol. Așa că excelentul film al regizorului Tudor Giurgiu nu este doar un omagiu adus acestuia pentru dragostea de adevăr și dreptate, ci și un mesaj către tinerii magistrați și generațiile care vor veni după, referitor la natura funcției și rezistența la imixtiuni. Justiția română de astăzi este altfel decât cea dinainte de 2004 (în postarea „Arc peste timp“ am făcut o paralelă între justiția dinainte de reformă și cea de după reforma din 2004-2005), iar anchetarea celor mai sus-puse personaje ale zilei constituie cea mai frumoasă răzbunare a lui Cristian Panait, după moartea sa. Dar eu cred că justiția este în fiecare clipă amenințată să se întoarcă la acele vremuri. Asta… dacă nu ne aducem aminte de acel trecut. Trecut care nu are voie să se repete. Iar eu cred că filme precum „Examen“ (2003) al lui Titus Munteanu, interviuri precum cele din cartea lui Dan Tapalagă „Prețul adevărului. Un procuror în luptă cu sistemul“ (2012) ori a lui Cristian Ghinea „Eu votez DNA“ (2012) sau filmul „De ce eu?“ al lui Tudor Giurgiu (2015) ar trebui dezbătute intens în facultățile de Drept și la Institutul Național al Magistraturii. Și nu numai. Pentru că, dincolo de poveștile pe care le spun, ele transmit… ceva.
Încă ceva: La București au avut loc proiecții simultane în două săli. Printre spectatori au fost jurnaliști, actori, studenți, magistrați – unii i-am cunoscut personal pe protagoniștii reali implicați în eveniment. Fostul procuror Lele a fost și el prezent. Actorii au fost prezenți în sală și au rămas la o discuție cu spectatorii după proiecție. Evenimentul a fost emoționant.
Și iar încă ceva. Cazul lui Cristian Panait nu este singurul de acest gen din justiția română. A fost însă cel mai mediatizat. Iar cei din sistem știu despre ce vorbesc eu.
Filmul e de urmărit. Merită.
Cristi Danilet
