Ioana Radu, doamna romanței românești, a copilărit și crescut pe meleaguri oltenești. A locuit într-o casă din apropierea cimitirului Sineasca. Astăzi, plăcuța ce trebuia să amintească de trecerea sa prin aceste locuri nu mai există. Doar o urmă ștearsă pe o casă ne indică faptul că a fost cândva acolo. Rămân, din păcate, doar amintirile adunate în pagini de volum, dovedind încă o dată că lucrurile frumoase nu pot fi șterse, indiferent de vremurile care trec peste ele.
Festivalul Național „Ioana Radu“ renaște după o pauză de șase ani pentru a celebra numele doamnei romanței românești. Se desfășoară la Craiova, așa cum și-a dorit artista. Acesta este, se pare, singurul lucru care îi evocă amintirea. Casa în care artista a copilărit nu mai există. Se mai păstrează în zilele noastre doar o parte a locuinței și o plăcuță care amintește trecătorilor că acolo, pe băncuța din fața gospodăriei părintești, Ioana Radu încerca să-și convingă frații de talentul său. Din păcate, însemnele scrijelite pe piatră nu mai există. A rămas doar un semn pe peretele unei case și amintiri ce sunt zugrăvite în pagini de volum.
Ioana Radu s-a născut în București sau cum îi plăcea ei să spună „în țara doinelor, unde cântecul e uns cu mierea sufletului“… „În Bucureștiul iubit, unde n-am apucat să gunguresc până să-i înnebunesc pe toți, că mama m-a luat în brațe și m-a dus în orașul de sărbătoare, unde frunza cântă, Jiul cântă, păsările cântă, cerul cântă și oamenii se iau la întrecere cu ele“, povestește Ioana Radu într-un interviu publicat în lucrarea lui Negrin Harry, „Romanța unei vieți“.
Împins de nevoi, tatăl Ioanei Radu, nea Braia, cum i se spunea, împreună cu familia au ajuns în Cetatea Banilor. Și-au încropit o gospodărie în strada Sineasca, „unde ochise el loc de casă și prăvălie, cu scară de piatră, la stradă“. „Când Jana (Ioana Radu) a apărut sub acoperișul lui Braia, cel mai mult s-au bucurat cei trei copii, că-și spuneau ei, de acum cureaua tatei va zăbovi mai puțin la fiecare, că-n patru e porția mai mică. Cureaua era pe post de educator, care aducea liniștea în casă, în grădină, dar, mai ales, în cârciuma cea de la stradă, unde se muncea din zori și până-n miezul nopții. Braia, tatăl, era obișnuit cu munca încă din tinerețe, de când intrase în armată pe post administrativ: sergent major. Apoi a urcat în ani și trese, devenind plutonier și-n urmă plutonier major adjutant. Aici l-a oprit legea și l-au mai oprit și copilașii, patru la număr, fărâme omenești care ciripeau pe patru voci flămânde. Și dus de nevoi, omul s-a oprit la Craiova, în strada Sineasca, unde ochise el loc de casă și prăvălie, cu scară de piatră, la stradă. Că-și zicea omu-n sinea lui: „«Vine clientu bea un păhăruț să-și mai îndrepte oasele și pleacă… Vine altul, și-apoi altu’, iar copilașii vor crește și ei ca toți copiii, că n-o avea vreunu stea în frunte?»“, se notează în lucrarea „Romanța unei vieți“.
Pe strada Sineasca, pe care forfotea lumea până noaptea târziu, o stradă cu multe case ce adăposteau birjari, lăutari și femei frumoase și-a deschis Braia cârciuma, „La ieftinirea traiului“. Acolo, oamenii locului veneau zilnic, căci erau îmbiați cu țuică bună și tare, în care gospodarul mai punea apă cu măsură. „Ioana aducea găleata, iar tatăl, după amestec, îi încerca tăria cu vârful limbii. «Cum e, tată? Grozavă!» Și grozavă o găseau și clienții, care făceau popas de voie bună, țuica era pe bani, iar murăturile fără bani“. Printre clienți erau și câțiva lăutari de mare talent, Ion al lui Tache, Gheorghe a lui Gîgă, căutatul lăutar Limbă, un izvor de romanțe de la care Jana fura cu urechea toate melodiile lui, scriindu-le într-un caiet, pe care îl ascundea sub bluză.
Drumul spre portativul muzical
În aceste locuri a prins Ioana Radu și mai mare drag de cântec. Chiar dacă deseori când încerca să prindă un loc pe banca din fața casei frații săi o împiedicau, căci „erau trei forțe, întotdeauna primii la joacă, primii la masă, primii la cântat… Când Jana îngâna o frântură de melodie alături de ei, îi auzea pe toți spunând: «Tu taci! Cânți prost! Scârțâi ca roata fântânei!»“. Jana nu se lăsa însă dată la o parte cu una, cu două. Continua să adune în caietul său cântece și chiar să tragă cu urechea la gramofonul cu pâlnie ce cânta toată ziulica în odăița de sus a casei, unde frații săi studiau. „Pe motiv că nu are voce, Jana mare cât făcălețul cu care se bătea laptele în putinei, alerga de colo-colo, să-mplinească toate câte i se cereau… Fermecată de sunetele auzite în odăița de sus își înfrângea teama de cureau tatei și alerga pe sălița întunecată, lăsând mătura sub scară, să-asculte glasurile care o cucereau“, se notează în „Romanța unei vieți“.
Treburile din gospodăria de pe strada Sineasca și din cârciumă o absorbeau de dimineața până seara. Muncea și cânta, cântatul fiind clipa ei de odihnă. Ba mai mult „măicuța o învățase să coasă și să brodeze cu arnici pe pânza albă, și lucra atât de frumos, că o lăudau toți. «Artă populară», spunea tatăl. «Asta meserie!»“. Această îndeletnicire i-a înlesnit drumul spre muzică. Profesoara de lucru manual, care prinsese mare drag de ea, a invitat-o acasă. Acolo, acul și ața mergeau pas în pas cu cântecele adunate și până la acea vreme nespuse. Auzind-o cântând pe Jana, i-a admirat vocea și a îndemnat-o să mai interpreteze o melodie și încă una. „Mă suii pe dealu’ Cernei“ și alte melodii culese de la lăutarii de pe strada Sineasca se auzeau pe timpul șederii Ionei Radu în casa profesoarei de lucru manual.
Era începutul unui nou drum. Vremea a trecut, așa cum au trecut și clipele când i se spunea „Tu taci! Cânți prost“, iar Ioana Radu își continua căutările, umblând după cântece lăutărești. Le asculta și la orchestrele care repetau vara la debarcaderul din Parcul „Bibescu“, căci acasă, la gramofonul cu pâlnie, tatăl și mama sa îi completau cultura cu Espana-vals sau arii de operete.
Pe aceste meleaguri oltenești, atât de dragi sufletului său, care astăzi păstrează doar urma unei plăcuțe dispărute, a cântat și încântat Ioana Radu cu romanțele sale și cântecele de petrecere.
