Va trece caravana din nou?

Sigur, vinovatiile lui Miron Cozma nu se compara, sa zicem, cu vinovatia locotenent-colonelului Crainiceanu, comandantul Regimentului 25, care, in februarie 1917, a fost prins pe cand se intorcea din liniile germane (dupa ce trecuse la inamic impreuna cu colonelul Al. Sturza, fiul lui Dimitrie Sturza, de mai multe ori prim-ministru al Romaniei, si ginerele lui Petre Carp), avand asupra sa manifeste in care se spunea ca guvernul actionase impotriva intereselor nationale declarand razboi Germaniei si Austro-Ungariei. De-a lungul celor sase mineriade de care am avut parte dupa ’89, ne-am aflat doar intr-un razboi romano-roman. Dau, totusi, acest exemplu, primul care mi-a venit in minte cand l-am auzit pe Ion Iliescu spunand ca gratierea lui Miron Cozma nu disculpa, ci acorda o clementa, pentru a deslusi granita dintre compasiune si alte valori. Crainiceanu a fost trimis in fata Curtii Martiale sub acuzatia de tradare. Tinand seama de faptul ca inculpatul era fiul generalului Crainiceanu, fost ministru de Razboi, si nepot al generalului Prezan, comandantul Armatei a IV-a, cea care lupta pe frontul din Moldova, magistratii nu l-au condamnat la moarte, ci la munca silnica pe viata. Dar cand sentinta a ajuns la generalul Prezan, acesta a casat-o si l-a trimis din nou in fata Curtii Martiale pe fiul surorii sale. Dupa aceea, a iscalit el insusi sentinta de condamnare la moarte.

Schimband ce e de schimbat, nu mi-l pot imagina pe un om ca generalul Prezan, in caz ca ar fi fost presedinte al Romaniei, semnand decretul de gratiere a lui Miron Cozma. Oare Cozma n-a insemnat un pericol pentru statul roman? N-a devastat, oare, mineriada din iunie ’90 imaginea Romaniei in lume, intr-un moment in care inca ne bucuram de prestigiul rasturnarilor din decembrie ’89? Sa fi uitat Ion Iliescu, oare, ca in ’99 Miron Cozma a plecat cu o trupa de mineri spre Bucuresti sa rastoarne nu doar un guvern, ci ordinea de stat? Ion Iliescu pretinde ca prin decretul de gratiere a facut un gest „normal“, dar e normal oare sa rupi crusta unor cosmaruri? Caci cosmaruri au fost mineriadele. Si e normal, oare, sa faci sa sangereze din nou acele cosmaruri intr-o tara cu o liniste fragila, abia iesita din alegeri?

Desi eu nu-l consider, ca altii, pe Ion Iliescu un „diavol“, ci un politician cu eclipse de luciditate si prost sfatuit, care s-a jucat cu focul, fara sa prevada ce furtuna va starni, n-am reusit sa gasesc nici un motiv, cat de cat rational, care l-a putut determina sa faca un pas greu de calificat. Daca si-a imaginat ca se poate lasa in voia unui impuls omenesc, e vinovat ca a uitat de valorile pe care se intemeiaza un stat. Daca a avut alte motive, personale, pe care nu ni le dezvaluie, e si mai grav. Caci numai de calcule egoiste si cinice nu avea nevoie Romania in acest moment.

Acest miez de decembrie ne-a aratat cu brutalitate adevarata stare a institutiilor de la noi. Caci nu numai Ion Iliescu e vinovat de spectacolul mizerabil pe care l-am oferit lumii: o gratiere care a bulversat societatea romaneasca, urmata de o revocare a gratierii care a sporit si mai mult scandalul. Primul ministru a contrasemnat gratierea. Apoi, s-a prefacut ca nu e informat. A continuat prin a spune ca nu e de acord. Si a sfarsit prin a sustine ca n-a citit hartia pe care a contrasemnat-o. Un zig-zag de declaratii, pe cat de penibil, pe atat de confuz. Cand a spus adevarul? Sau cate acte importante a semnat fara sa le citeasca? Ministrul Justitiei spune ca el a dat un aviz negativ. Ramas confidential, bineinteles. Dupa care, ca intr-o „democratie feudala“, s-a spalat pe maini.

Imi amintesc ce-a spus, in campania electorala, la Campina, d-l Iliescu, referindu-se la jurnalistii care-i criticau lipsa de echidistanta: „Cainii latra, caravana trece“.

Oare caravana va trece, fara mari probleme, si acum?