5.9 C
Craiova
miercuri, 4 decembrie, 2024
Știri de ultima orăActualitateCraioveanca Diana Šolkotović: A preda româna în Timoc, act de pionierat și de curaj

Craioveanca Diana Šolkotović: A preda româna în Timoc, act de pionierat și de curaj

_MG_2949

După ce a terminat Facultatea de Litere din Bănie, profesoara Diana Silvia Dobrescu- Šolkotović (foto), originară din Craiova și căsătorită cu un cetățean sârb de naționalitate vlahă, a devenit, în 2013, prima profesoară de limba română atestată de statul sârb pentru Serbia de Răsărit, iar în prezent ea predă limba română în școli din Valea Timocului.

Ion Jianu: Am aflat despre dumneavoastră de la scriitoarea Mihaela Albu, care va prezentat ca o profesoară deosebită, cu preocupări româneşti în diaspora, traducătoare, cunoscută de către liderii organizaţiilor româneşti vlahe din Serbia, şi nu numai, dumneavoastră fiind originară din Craiova… V-a fost greu să ajungeţi, în afara României, la această notorietate?
Diana Šolkotović: Da, poate că sunt profesoară deosebită probabil fiindcă am găsit modele de urmat în timpul Facultății de Litere a Universității din Craiova. Doamna profesoară Albu mi-a arătat că iubirea față de lectură este o calitate încă apreciată care trebuie transmisă tinerelor generații, iar folosirea corectă a limbii române – un imperativ pentru un cadru didactic. Alături de doamna Albu, cea care a insistat să pun pe hârtie lucrurile pe care le-am descoperit la sud de Dunăre, este doamna profesoară Xenia Negrea, care a făcut posibilă transformarea lucrării mele de diplomă într-o carte. Și poate faptul că printre copii și părinți am renume de cadru didactic bun este că mă port cu elevii la fel ca și cum mi-am dorit întotdeauna să se poarte profesorii cu fiii mei (am doi fii, studenți la Craiova, de 22, respectiv de 20 de ani).
Notorietatea în Serbia ca româncă ajunsă în 1990 la Kladovo este un lucru pe care nu mi l-am propus și nici visat. Probabil că am fost la locul potrivit în momentul potrivit, nu știu. Am avut cinstea să fiu printre membrii delegațiilor de primire ale orașului Kladovo sau ale Timocului în ultimii zece ani atunci când au venit oaspeți importanți din România. Chiar anul acesta, în aprilie am fost reprezentanta învățământului la discuțiile de la Zajecar cu domnul ministru Bogdan Stanoevici, pentru ca în iunie să fiu pe postul de traducător oficial din partea guvernului Serbiei la întâlnirea de la Borsko Jezero dintre prim-miniștrii, și miniștrii de externe ai României și Serbiei și ministrul de interne al României cu organizațiile și partidele românești din Serbia. Am fost lector de limba română pentru două cărți scrise în Timoc și traducătoare pentru mai multe lucrări și articole. Am ajuns să fiu respectată pentru munca mea, poate și pentru faptul că nu fac nici politică, nici propagandă și cred că nu în ultimul rând fiindcă sunt mândră că sunt româncă și mă prezint mereu ceea ce sunt: olteancă 100%. În săptămâna premergătoare zilei de 1 Decembrie am sărbătorit de două ori Ziua Națională a României, o dată la Ambasada României de la Belgrad și o dată la Consulatul General de la Zajecar. Şi în săptămâna 1-6 decembrie am serbat ziua națională povestindu-le elevilor mei ce înseamnă data de 1 Decembrie pentru români. Cel mai frumos compliment primit deja de câteva ori de la elevii mei de liceu este cel că le-am schimbat părerea (nu tocmai bună) despre țara mea de origine și despre oamenii din ea.

„Am devenit, din 2013, prima profesoară de limba română atestată de statul sârb pentru Serbia de Răsărit“

I.J.: V-am cunoscut, ca să zic aşa, de pe net, acolo unde aţi publicat „Scrisoarea unei profesoare de limba română din Serbia“, scrisoare din care am aflat lucruri interesante despre reintroducerea limbii române în şcoli din Valea Timocului. Cum aţi ajuns dumneavoastră, craioveancă de origine, să predaţi limba română în Serbia? Sunteţi atestată de statul sârb?
D.S.: Scrisoarea a fost, de fapt, un răspuns dat unei ziariste neinformate. Din păcate, de foarte multe ori apar articole în ziare, cărți sau chiar filme în România despre Valea Timocului care nu au legătură cu realitatea din această zonă. Articolul respectiv povestea cum că în regiunea amintită continuarea  orelor de limba română introdusă ca obiect opțional-facultativ în 2013 are loc normal, fără nici o problemă, într-un moment în care, cel puțin eu, eram sigură că pierdusem ceea ce, după 200 de ani de absență, câștigasem, limba maternă în școală. Cum am ajuns să predau româna în Serbia? După ce am terminat Facultatea de Litere în România în 2010, am depus, pentru recunoaștere, diploma și documentele însoțitoare la Belgrad. Este o poveste prea urâtă și prea lungă, care încă nu s-a terminat. Principalul este că mi-au echivalat într-un fel diploma și că pot preda pe teritoriul Serbiei (în 2013 am devenit prima profesoară de limba română atestată de statul sârb pentru Serbia de Răsărit). Am trecut cu brio și testul de abilități pedagogice dat la Bor, cu un punctaj mai mare decât al colegilor cadre didactice cu școli terminate în limba maternă, sârbă. Acum o lună, am fost admisă la doctorat, la filologie, cu tema „Folclorul românilor din Serbia de Răsărit“, lucrare care se va axa pe Valea Moraviei, zonă pentru care nu există cercetări în limba română, iar în sârbă foarte puține.

I.J.: V-aţi stabilit de ani mulţi la Kladovo, soţul fiind sârb, dacă am înţeles bine. Ce limbă vorbiţi acasă? Copiii în ce limbă au învăţat?
D.S.: În 1992 am terminat prima facultate, ISE-ul la Craiova, iar soțul meu, născut la Kladovo, TCM-ul. Eram deja căsătoriți de doi ani și ne-am mutat la Kladovo. Soțul meu, Boris, este cetățean sârb, dar de naționalitate vlahă sau română, cum vreți să-i spuneți. Acum câțiva ani, România recunoștea prin lege sinonimia celor două. Acasă vorbim limba în care ne-am cunoscut, românește, dar care este totodată limba (în grai timocean) părinților și bunicilor soțului, a vecinilor și rudelor. Tot pe ea au învățat-o copiii noștri, în primul rând fiindcă nu mi se pare normal din partea unei mame să-și alinte, adoarmă sau chiar certe copiii într-o limbă care nu aparține sufletului ei. Cum să le transmită ce au învățat-o părinții când știm că prin traducere emoția nu mai e aceeași? La școala elementară și la liceu, bineînțeles, toate materiile studiate de copiii mei au fost în limba sârbă. Acum, la facultate, la Craiova, folosesc numai limba română.

„Nu avem manuale și nici programe școlare…“

I.J.: Aţi publicat o carte, „Mitologia vlaho-românilor de pe Valea Timocului“. Cum a fost primită acolo, printre sârbi? Aţi avut parte de aprecieri şi care să vă încurajeze activitatea profesională?
D.S.: Cartea n-a fost, de fapt, scrisă ca să fie… carte. Este lucrarea mea de licență la doamna profesoară Albu, care a avut bunăvoința să mă lase să-mi aleg tema dorită care apărea pe lista de lucrări. După aceea, doamna Negrea a obținut o finanțare pentru ea și a publicat-o la Aius Craiova. Nu am tradus-o în limba sârbă. Dar cunoscătorii de limba română din Timoc care au citit-o au lăudat-o. Într-un cuvânt, cartea nu are legătură cu cariera mea. Aprecieri pentru activitatea profesională am primit din partea tuturor directorilor de liceu sau de școală unde am lucrat sau încă lucrez, fără nici o excepție, lucru care mi-a dat siguranța de care aveam nevoie pentru a continua. Fiindcă a preda limba română în Valea Timocului este un pionierat și un act de curaj: nu avem manuale și nici programe școlare, nici posibilitatea de a le folosi pe cele din Voievodina sau din România, unde acestei materii îi sunt rezervate șase – șapte ore pe săptămână și nu două, cum avem noi, iar copiii de multe ori nu o folosesc în mod curent acasă. În plus, grupele sunt formate din elevi care provin din mai mulți ani de învățământ și cu niveluri diferite de cunoaștere.

„Când mi-am schimbat domiciliul din Craiova la Kladovo a fost crunt”

I.J.: Vă place Kladovo? Nu regretaţi Bănia? Am înţeles că viaţa ar fi mai ieftină la Kladovo faţă de Craiova, este adevărat?
D.S.: Nu știu în ce sens mai ieftină. Probabil fiindcă orașul Kladovo e mic, automat și cheltuielile sunt mai mici. Oriunde vrei să ajungi nu îți trebuie mai mult de o jumătate de oră. În plus, pretențiile de mondenitate și cerințele nu pot fi la nivelul Craiovei. Și apoi nu avem nici teatru, nici operă, nici măcar cinematograf. Deci, în trei domenii cheltuieli mai mici față de capitala Olteniei. În rest, alimentele au prețuri asemănătoare, iar pentru îmbrăcăminte și încălțăminte majoritatea trecem la Drobeta Turnu Severin. Când mi-am schimbat domiciliul din Craiova la Kladovo a fost crunt. Diferențele dintre orașul natal de peste 300.000 de locuitori și Kladovo cu peste 9.000 nu erau datorate doar mărimii acestora. Era anul 1992 și românii nu aveau un renume bun în zonă. Xenofobia este o caracteristică a sârbilor pe care o camuflează în naționalism. Așa că nu a fost ușor. Dar am avut norocul ca în 1993 să nasc primul copil, apoi în 1995 pe cel de-al doilea și viața să îmi fie împlinită prin ei și prin soțul meu, care încă este cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Aș minți să spun că nu mi-au lipsit și nu îmi lipsesc evenimentele culturale ale Craiovei, dar am descoperit acum mulți ani că biblioteca din Kladovo are un fond de carte excepțional de bogat, că tradițiile conservate la sud de Dunăre sunt extraordinare și că pot găsi prieteni adevărați și vecini binevoitori chiar dacă sunt străină. Iar localitățile mici sunt ideale pentru creșterea copiilor și pentru o viață liniștită. Și, în definitiv, Craiova, unde am încă o mulțime de prieteni, nu e așa departe…

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS