Aș vrea să nu fi ajuns să scriu aceste rânduri. Într-o Românie isterizată de politic. De 25 de ani mă duc la fiecare votare. Singura dată când am lipsit a fost la un referendum pe care l-am considerat absurd. N-am simpatii. Mă duc la vot cum mă spăl seara pe dinți. Pentru că altfel fac carii. N-am așteptări de la politic, n-am speranțe dinspre partea asta. Tot ce sper e să fiu lăsat să trăiesc așa cum cred eu că e bine. Și de aia mă duc să votez. În rest, știu foarte clar că nu mă voi mai implica vreodată în politic – după o scurtă, dar fascinantă experiență de un an, consumată acum multă vreme – cât oi mai fi.
Sunt bucuros că lucrez într-o instituție – Universitatea din București – care și-a făcut deja o „tradiție“ din a nu se băga în politică. Profesori de-ai noștri au făcut-o și o fac. E dreptul lor și trebuie respectat ca atare. Dar Universitatea, ca instituție, n-are de ce să fie trasă în acest joc. Așa cred, cel puțin, marea majoritate a colegilor mei. Comunitatea academică, cum se spune, cea care decide, în fond, mersul universității.
Ce te faci însă atunci când politicul te lovește peste ceafă și te trezești, năuc, întrebându-te dacă mai ai dreptul să taci?
Cu câteva zile înainte de Anul Nou, printre tradiționalele – și gustoasele – piftii și sarmale, s-a dat o ordonanță de urgență care m-a umplut de furie. Nu pentru că îl spăla pe premierul României de delictul unui plagiat grosolan, ci pentru că, spre a obține acest lucru, instituia un „model“ nefast pentru generațiile viitoare. Care, spus mai pe șleau, legifera furtul în cercetarea științifică. De aici a pornit supărarea mea, de la întrebarea: cât de cinic trebuie să fie cineva pentru a sacrifica un întreg domeniu de activitate – între altele, se tot spune, iar unii chiar iau lucrurile în serios, că cea mai valoroasă resursă de care dispunem la ora actuală e cea a cunoașterii – de dragul unei persoane, indiferent cine e aceea?
Am scris despre asta, la nervi, un pamflet, publicat în Contributors. Între timp sarmalele și piftiile s-au digerat, presa a fost acaparată de oribilul atentat de la Charlie Hebdo, iar eu, unul, ca de obicei, m-am resemnat. Până azi când, întâmplător, am dat peste următoarea declarație de presă a premierului:
„Suntem exact ca în gluma «cu şapcă, fără şapcă». Dacă nu vreau să renunţ, de ce nu renunţ? Dacă vreau să renunţ, de ce renunţ? Deci, din punctul meu de vedere, discuţia este clar închisă, orice vrei să faci tot nu va fi bine“.
Citesc încă o dată, și încă o dată declarația premierului și nu-mi vine să cred. După scrisoarea emoționantă și ipocrită de mea culpa, după reacțiile virulente la numita ordonanță de urgență, pentru premier subiectul a devenit prilej de bășcălie?
Discuția nu este câtuși de puțin închisă. „Orice vrei să faci, tot nu va fi bine“ – zice premierul. Chiar așa să fie? Eu cred că nimeni nu ar avea nimic să-i reproșeze dacă ar respecta și el, șeful guvernului României, legile țării pe care o guvernează.
Să fim clari. Întâi de toate, e o minciună sfruntată că nu ar fi existat în legislația românească vreo prevedere care să îngăduie subitul acces de generozitate al premierului. Nu intru în detalii, oricine poate verifica. Există prevederi legale foarte limpezi despre cum se poate anula un titlu de doctor. Numai că, potrivit acestora, anularea se produce, așa cum e firesc, din momentul acordării titlului, nu din cel al „renunțării“. Ordonanța Ponta este legiferarea renunțării la propriul trecut. Este, altminteri, un soi de amnistie, unică, după știința mea, în legislația românească. O amnistie sans rivage, fără graniță de timp, de spațiu, de persoane. Amnistiem nu numai trecutul, ci și viitorul. A fost, în felul ei, mai onestă ordonanța de urgență care suspenda legea pentru o lună ca să migreze primarii încotro vor. Măcar asta avea o limită de timp.
Derulez în minte, că vreau sau că nu vreau, cursul evenimentelor. În 2012, domnul Victor Ponta a fost ținta unei acuze de plagiat. Era firesc și inevitabil ca această acuză să fie supusă verificării. Consiliul CNATDCU a decis că acuza era întemeiată. Prin intermediul Ministrului Educației de la vremea respectivă, Consiliul a fost dizolvat, verdictul său declarat nelegal și, cu ajutorul propagandiștilor de partid, a fost acreditată ideea că CNATDCU avea interese politice.
Aparatul de partid a susținut și că în 2003, când dl Victor Ponta și-a obținut titlul de doctor, nu scria nicăieri că e interzis copiatul. Greu de imaginat o idee mai rușinoasă pentru învățământul românesc, cu bunele și cu relele lui, decât aceasta.
S-a mai spus, iarăși, că chestiunea plagiatului nu interesează mai mult de 2% din populația României. Dacă lucrurile chiar așa stau, eu unul mă simt mândru să aparțin acestei minorități.
Când Comisia de Etică a Universității din București a publicat o analiză detaliată a tezei de doctorat a d-lui Victor Ponta, din care reieșea fără putință de tăgadă frauda grosolană și deliberată comisă, a fost iarăși invocată protecția legii, care, ca demnitar public, ar fi rezervat celui în cauză dreptul de a fi judecat de o singură instanță, Comisia de Etică a Ministerului Educației și Cercetării, aflat în subordinea Domniei Sale.
De ce sunt furios? Pentru că trăiesc într-o țară în care politicienii fie emană legi construite pe prezumția de vinovăție, în care ești suspectat din capul locului că, indiferent ce-oi face, primul tău gând va fi cum să minți, cum să înșeli și cum să furi mai bine, fie coc legi menite să-i chivernisească pe unii sau să-i curețe de păcate pe alții, care au călcat strâmb. Uneori, într-unul și același text.
Și mă întreb și eu atunci, ca fraierul: de oamenii cinstiți și capabili, care nici nu au făcut și nici nu vor să facă matrapazlâcuri, cine se preocupă în țara asta? Să le fie și lor viața cât de cât mai ușoară – nu financiar, că doar știm cu toții că România nu dă pe dinafară de prosperitate – și să stea cu fruntea sus între semeni?
Înființată acum aproape 700 de ani, instituția universității a avut, de la început, drept scop principal căutarea adevărului. Ceea ce pare să nu înțeleagă premierul României este că a cere unei universități să ascundă adevărul este a-i cere să se lepede de sine. Nu poți folosi o dublă măsură a adevărului, atunci când lucrezi în laborator sau scrii cărți sau articole științifice și atunci când ai de evaluat o teză de doctorat, indiferent a cui este ea. Dacă s-ar accepta acest lucru, în curând ne-am întoarce la vremurile în care despre cibernetică se spunea că e o „știință burgheză, reacționară“, iar noi trebuie să ne ocupăm de miraculoasele altoiuri ale tovarășului Miciurin. Adevărul – mi-e și jenă să scriu lucrurile astea, atât de evidente – nu poate fi o manevră politică!
Există un lucru încă și mai rău decât să nu-l plătești pe un om pentru munca făcută: să-i furi demnitatea profesională. Un instalator e mândru și fericit când reușește să dea de cap unei instalații încurcate. Un dulgher e mândru și fericit când îți face o masă tocmai pe gustul tău. Ceea ce se petrece legat de „cazul Ponta“, de la abuz la ipocrizie și, în final, la bășcălie, este un atentat la demnitatea profesională a profesorilor din învățământul superior. Pentru unii, se pare că scopul politic justifică orice. Pentru noi, adevărul rămâne adevăr și nu se măsoară în procente. Ne aflăm, domnule prim-ministru, în lumi nu numai foarte diferite, ci, se pare, diametral opuse. Am vrea și noi să putem exista mai departe, în lumea noastră de lunateci, dedicată adevărului.
Liviu Papadima – contributors.ro
