Craioveanca Ionela Popescu a emigrat în Statele Unite ale Americii în 2004. Vorbeşte şase limbi şi are propria afacere de traduceri legalizate şi notarizări în statul Washington. Am discutat despre cum se împacă visul american cu sufletul românesc.
Ștefan Voinea: Cum v-aţi hotărât să plecaţi?
Ionela Popescu: În 2002 eram asistent universitar la Universitatea din Craiova. L-am cunoscut on-line pe Casian, soţul meu. Am ţinut legătura prin e-mail, în perioada aceea nu exista Facebook. A venit vara în România şi ne-am cunoscut, ne-am plăcut mult şi în 2003 mi-a trimis o chemare. Am fost refuzată de ambasadă, dar a doua oară am obţinut viza de turist. Am plecat, în sfârşit, în America în ianuarie 2004.
S.V.: V-a supărat România?
I.P.: Nu! Am plecat pentru soţul meu. Înainte să îl cunosc pe Casian, nu m-am gândit niciodată să plec din ţară. Dar acum cred că SUA este cel mai potrivit loc în care aş fi putut ajunge.
S.V.: Cum v-aţi găsit de lucru?
I.P.: Am găsit foarte uşor primul serviciu. Am depus CV-ul în mai multe locuri şi am fost contactată imediat de o companie pentru care am şi ajuns să lucrez timp de patru ani. Compania evalua aplicanţi care doreau să îşi echivaleze studiile în Statele Unite. Am muncit mult acolo şi am fost promovată. Relația dintre angajaţi şi şef este mult mai apropiată. Ne spunem pe numele mic şi nu primeşti ordine, ci recomandări. Dar ştii exact ce ai de făcut, nu trebuie să ţi se spună a doua oară.
S.V.: Cum aţi decis să vă porniţi propria afacere?
I.P.: Aveam deja doi copii şi nu mă vedeam casnică, stând cu ei acasă. Am decis să deschid o afacere de traduceri legalizate şi notarizări. I-am dat numele Romanica Translations deoarece sună ca numele ţării mele şi lucrez cu limbile romanice: română, franceză, spaniolă, italiană şi portugheză.
S.V.: Sunteţi şi traducător, şi notar.
I.P.: Da, însă statutul notarului în Statele Unite este diferit de cel din România. Nu ai nevoie de pregătire juridică. Trebuie să fii licenţiat, să ai referinţe de la trei persoane care nu îţi sunt prieteni, plăteşti o taxă şi gata: eşti autorizat de statul Washington ca notar public.
S.V.: Aţi găsit atât de uşor o slujbă pentru că aveţi o calificare specială. Nu sunt multe persoane care să cunoască şase limbi. E nevoie să fii atât de calificat ca să găseşti de lucru în America?
I.P.: Nu. Dacă îţi doreşti mult să faci asta şi ai un minimum de experienţă, poţi să reuşeşti. Comunitatea de români este foarte mare şi îţi poţi face prieteni foarte repede. Este foarte important să ştii limba engleză. Să luăm exemplul unui inginer. Îşi poate găsi ceva de lucru simplu. Nu ca inginer de la început, dar ca tehnician. Dar după un an-doi, va fi promovat în cadrul companiei. Aşa s-a întâmplat şi cu soţul meu.
S.V.: Este un scenariu valabil dacă ai drept de muncă. Cum se poate obţine acest drept?
I.P.: Sunt mai multe opţiuni. Există Loteria Vizelor care îţi oferă drept de muncă, soţul meu a aplicat în 2000 şi a câştigat. Un alt mijloc este prin contract de muncă H1B. Sunt români care vin şi lucrează aici la Microsoft şi Boeing, pe perioade scurte de timp. Mai există studenţi care vin cu vize de studiu J1 şi pot lucra temporar.
S.V.: Ce alte opţiuni mai puţin „ortodoxe“ există?
I.P.: Există persoane care vin ca turişti şi rămân ilegal. Chiar dacă le-a expirat viza de şedere, se pot căsători, printr-un avocat se poate rezolva situaţia. Dar cel mai indicat pentru cineva care vrea să rămână cu viză de turist este să se căsătorească în timp ce este valabilă viza de şedere.
S.V.: Având în vedere situaţia economică din SUA, ce i-aţi recomanda unui tânăr din România care se gândeşte să emigreze?
I.P.: Sfatul meu este să se gândească bine. Ai nevoie de foarte multă ambiţie şi vei munci mult aici. Se merge foarte mult pe calificări, pe valoare. Pe angajatori îi interesează cât eşti de competent, ce ştii să faci şi cât eşti dispus să lucrezi. Trebuie să fii hotărât. Dacă nu ai obiective clare fixate înainte, nu o să ajungi unde doreşti. Dacă vrei să emigrezi, o poţi face fie prin Loteria Vizelor, fie plecând cu viză de turist şi căsătorindu-te cu un cetăţean american.
S.V.: Dincolo de partea tehnică, ştiind ce înseamnă plecarea din ţară pentru sufletul unui român, i-aţi spune tânărului de 20 de ani „pleacă“ sau „rămâi“?
I.P.: I-aş spune aşa: dacă pleci, să ştii că vei fi cu sufletul în două părţi. Vei avea rădăcini în România şi o să îţi formezi rădăcini şi acolo. Tânărul trebuie să ştie că sufletul îi va fi împărţit. Eu am ştiut asta şi am plecat împăcată cu acest gând.
S.V.: Cum vă descurcaţi cu problema asta?
I.P.: Nu o consider o problemă. Am învăţat în timp să creez un echilibru, să îmi uşurez dorul de ţară revenind cât de des pot.
S.V.: Ce vă lipseşte cel mai mult din România?
I.P.: În primul rând, familia, mama. Este un sentiment pe care nu îl pot explica foarte bine în cuvinte. Ţine de suflet. Am plecat la 28 de ani şi îmi e greu să exprim dorul de locurile unde am copilărit, de casa unde am crescut, de oraş, de străzi.
S.V.: Ce a fost cel mai greu în adaptarea la noua viaţă?
I.P.: Cel mai mult mă măcina dorul de casă. Mi-a trebuit mult timp până să mă obişnuiesc cu gândul că sunt plecată şi că trebuie să îmi fac un rost în altă parte, să o iau de la capăt.
S.V.: Aţi simţit alte şocuri culturale?
I.P.: Da. În primul an şi jumătate am stat la apartament şi, spre deosebire de vecinii noştri care vorbesc între ei şi se vizitează, acolo nu este aşa. Lumea nu interacţionează. Asta m-a frapat cel mai mult, că nu ne vedeam vecinii. Totuşi, dacă ai nevoie de ceva, poţi să te bazezi pe ei.
S.V.: V-aţi simţit discriminată în vreun fel?
I.P.: Absolut deloc, nu am simţit discriminare din partea nimănui.
S.V.: Ce v-a surprins cel mai mult când aţi ajuns acolo?
I.P.: M-a frapat infrastructura, spaţiul imens de pe străzi. A fost un şoc vizual. În rest, am simţit că intru într-o normalitate. Acea linişte şi ordine care ar trebui să existe oriunde.
S.V.: Cum diferă românii de americani?
I.P.: Spre deosebire de România, în America diversitatea culturală este foarte mare. La serviciu am avut colege din Africa de Sud, Franţa, Brazilia, Ucraina, India şi China. Din punct de vedere al atitudinii, românii sunt mai agitaţi, mai nervoşi. Probabil şi din cauză că există foarte mulţi tineri care nu îşi găsesc de lucru în România. Se merge foarte mult pe relaţii, e foarte important pe cine cunoşti. În America nu este deloc aşa, nu contează ce relaţii ai, e important ce ştii să faci şi cât de calificat eşti.
S.V.: Cunoaşteţi imigranţi români care nu au reuşit să intre în legalitate?
I.P.: Avem nişte buni prieteni veniţi ilegal în 2003. Au deja doi copii născuţi în America. Au încercat să îşi rezolve situaţia prin mai mulţi avocaţi, fără succes. Aşteaptă să se schimbe ceva. La cererea preşedintelui Obama, se lucrează la o lege care ar permite imigranţilor ilegali din SUA să intre în legalitate. Sper să se voteze cât de curând.
S.V.: Sunt americanii mai liberi decât europenii sau este doar o imagine pe care ne-o vând filmele de la Hollywood?
I.P.: Americanii sunt mai toleranţi. Spre exemplu, recent s-a făcut un referendum în statul Washington pentru ca persoanele de acelaşi sex să se poată căsători și să aibă drepturi egale cu cuplurile normale. 54% dintre locuitori au votat pentru. Cred că tinerii sunt motivul, pentru că văd şi acceptă altfel lucrurile. S-a votat şi pentru legalizarea marijuanei în statul nostru. Din punctul meu de vedere, este un lucru benefic, pentru că statul poate controla mai uşor şi se plătesc taxe.
