În primăvara anului 105 se finaliza construcția podului peste Dunăre între Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin) și Pontes (azi satul Kostol din Serbia), operă a arhitectului Apollodor din Damasc.
După primul război daco-roman (101-102), în schimbul păcii, împăratul roman Traian i-a impus regelui dac Decebal o serie de condiții, una dintre ele fiind construirea de către romani a unui pod peste Dunăre. Scopul construcției, ce avea să devină una dintre minunile Imperiului Roman, era acela de a a facilita comunicarea cu teritoriul nou-cucerit, de a permite trecerea în Dacia a legiunilor romane interesate de sarea și aurul populației autohtone.
Majoritatea informațiilor privind podul provin de la istoricul Cassius Dio și au fost redactate în urma unei călătorii prin aceste locuri, când nu mai existau decât urmele construcției. Podul a fost ridicat în decurs de doi ani, între 103-105, și, potrivit istoricului, pe teritoriul dac fusese lăsată o puternică armată de ocupație, iar Traian s-a temut să-și lase soldații din Dacia fără nicio legătură cu Imperiul.
Podul a fost trecut de legiunile romane, în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic. Sarcina construirii podului i-a fost încredințată lui Apolodor din Damasc, prieten al împăratului, care îl numise în funcția de „prefectus fabrorum“ (șef al construcțiilor) în armata romană.
Pentru mai mult de o sută de ani a fost cel mai lung pod construit vreodată, el măsurând, deasupra nivelului apei, 1134,9 metri, lungimea reală fiind de 1.600 de metri, iar lățimea de 14,55 metri. Podul era susținut de 20 de piloni hexagonali, era suspendat deasupra apei la o înălțime de 19 metri și era prevăzut cu arcade de 33 m lărgime între stâlpii de susținere.
La capetele podului a fost construit câte un castru păzit de soldați, relicve ale celor două construcții putând fi văzute și în prezent, pe ambele maluri ale Dunării. Izvoarele istorice nu menționează nimic despre metodele de lucru folosite pentru a realiza această operă a ingineriei antice. Se presupune, însă, că Apolodor ar fi abătut Dunărea pe un braț mort, ceea ce a scăzut temporar nivelul apei, și ar fi turnat pilonii în chesoane din lemn de stejar cimentate între ele, în care s-au zidit blocuri cioplite în calcar nisipos de forme paralelipipedice, trapezoidale și pătrate, brăzdate de șănțulețe de 7 cm, îmbrăcate cu zid de cărămidă, și s-au folosit pompe speciale pentru evacuarea infiltrațiilor de apă din aceste incinte. Printre materialele folosite – blocuri de piatră, cărămidă, mortar – s-a aflat și cimentul „pozzolana“ rezistent la apă, adus din zona vulcanului Vezuviu.
Podul a fost funcțional până prin 271-272, când a fost distrus de împăratul Aurelian (270-275), care a retras trupele imperiale din Dacia, punând bazele Daciei Aureliene pe teritoriul de astăzi al Serbiei. Scrieri ale istoricului Dio Cassius atribuie distrugerea podului împăratului Hadrian (117-138), care ar fi făcut-o deoarece considera că podul reprezentanta un pericol pentru Moesia în cazul unui atac al barbarilor.
Cei 20 de piloni au fost vizibili în anul 1856, când Dunărea a atins un record de debit scăzut. În 1906, Comisia Internațională a Dunării a decis să distrugă 2 piloni pentru că obstrucționau navigația. În 1932, mai existau sub apă 16 piloni, iar în 1982 au fost găsiți de arheologi doar 12, restul fiind luați, probabil, de apă între timp. Și în prezent se mai pot vedea vestigii ale primului și ultimului stâlp pe malurile Dunării.
Potrivit unei declarații din noiembrie 2014 a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi, „… În urmă cu aproape 35 de ani, s-a încercat ridicarea unuia dintre picioarele podului situat pe malul stâng al Dunării la o cotă de +5 metri, pentru a nu mai fi lăsat în apă. Cu toată tehnica acelei epoci, nu s-a reușit desprinderea sa de pe soclu, dovadă că materialul utilizat, a cărui rețetă de preparare nu se cunoaște nici astăzi, este foarte rezistent“.
O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s-a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi) de Senatul roman, în primăvara anului 105. De asemenea, pe Columna de la Roma se putea distinge o imagine stilizată a podului, care permite „…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului și pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa, unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc“, potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.
Podul lui Traian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s-a realizat în două etape, una în 2003, cealaltă derulându-se în prezent.
