Indiferent dacă ninge, plouă sau este caniculă, îi vedem în intersecții cu teancul de ziare în brațe. Unii șoferi îi privesc cu indiferență, alții sunt deranjați de prezența lor și îi claxonează să plece de lângă geamul mașinii. Puțini îi privesc așa cum ar fi firesc, ca pe niște oameni care încearcă să își câștige cinstit o pâine. Și nu e deloc ușor. Iată astăzi povestea unuia dintre ei.
Nu cerșesc milă, nu vor altceva decât să le dați șansa să vă vândă informație la geamul mașinii pe care o conduceți. Mulți dintre acești oameni ale căror chipuri au devenit deja familiare ascund povești de viață cutremurătoare. Mulți au crescut în centrele de plasament, alții au rămas, dintr-un motiv sau altul, fără avuția de-o viață, au fost abandonați de familii… Nicolae Blidaru are 64 de ani. De șase ani este vânzător volant, iar în ultimii ani îl vedeți zilnic la semafoarele de la Parcul „Nicolae Romanescu“. Imediat ce-și primește teancul de ziare pe care trebuie să îl vândă, îl răsfoiește rapid, citește materialele de impact, titlurile importante, pentru a ști să spună clientului din mașină pe ce va da banii. Nu are casă, locuiește la căminul de bătrâni, de unde zilnic solicită bilet de voie pentru a putea părăsi instituția ca să câștige un ban. „Am o agendă în care-mi notez zilnic câte ziare am vândut, ce articole au fost pe prima pagină, ce a dorit clientul să citească. Am ajuns deja să știu, imediat ce văd ziarul de dimineață, dacă voi avea o zi bună, dacă voi vinde rapid ziarele. Știu deja ce vor oamenii să citească: accidente, crime, nenorociri, asta stă în firea fiecăruia dintre noi, să aflăm de necazurile altora…“, a povestit bărbatul.
„Durerea cea mai mare pe care o port în suflet este aceea că de 20 de ani nu mi-am mai văzut copilul“
Acest om, la fel ca mulți alții pe care îi vedem zilnic pe stradă, a avut o familie, o casă, un loc de muncă. A absolvit Liceul Electroputere, a lucrat o perioadă pe platforma chimică, apoi la Motru, ca mecanic de instalații. Din 2009 însă, nu mai are nimic. „Mai am de tras până la anul, până la pensionare, și atunci alta va fi viața mea. Păstrez un bilețel de la Casa de Pensii pe care mi-au scris că pe 1.08.2016 am dreptul să ies la pensie. Am 34 de ani pe cartea de muncă. Știu că în mare parte este vina mea pentru ceea ce sunt astăzi. Recunosc, nu am fost ușă de biserică, însă cred că și soarta a avut un cuvânt de spus. Am învățat pe propria-mi piele ce înseamnă ca peste noapte să rămâi fără nimic, să simți că nu mai ai pe nimeni aproape. În 1976 m-am căsătorit și mi-am urmat soția la Râmnicu Vâlcea. Eu lucram ca mecanic, ea – la Oltchim. În 1977, pe 16 iunie, a venit pe lume Daniela, fetița mea. Din păcate, lucrurile nu au mers foarte bine între mine și mama ei. Ne-am despărțit, m-am întors la Craiova. Durerea cea mai mare pe care o port în suflet este aceea că de 20 de ani nu mi-am mai văzut copilul. Nu știu dacă sunt bunic, nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea… Știu că a încercat să urmeze Medicina la Craiova, însă am înțeles că nu a luat… Atât am aflat despre ea… Mi-am propus să strâng niște bani și să merg până acolo, să văd și eu care este situația. Măcar atât. Aș vrea să mă duc să o văd, să o întreb: „Tată, ce faci, ești bine?“, să aflu dacă am nepoți, să pot să îi cunosc… Nu pot însă să mă duc acum. Ce să îi spun: „Tată, eu sunt amărât, n-am nici un ban, trăiesc la un cămin de bătrâni… Nu pot…“, a adăugat Nicolae Blidaru. Pe lângă pensia la care visează, bărbatul mai are o speranță. A depus un dosar la primărie pentru a solicita o bucată de pământ pentru casa pe care a avut-o în Rovine și din care a fost expropriat: „Am făcut toate actele, certificatele de moștenitor. Pentru mine ar fi practic șansa de a avea un nou început. Sper să se rezolve, că din fire sunt un optimist. Mai am și căderi, însă trebuie să-mi port singur de grijă, că nu mai am pe nimeni“.
„Am plecat așa cum sunt acum, cu mâinile în buzunar“
De șase ani a rămas fără un acoperiș deasupra capului. Bărbatul susține că în anul 2000 a vândut apartamentul din cartierul Rovine pe care-l avea din 1980 și și-a cumpărat o casă în Romanești, pe strada Potelu. „Am cunoscut o femeie. După un timp, aceasta mi-a spus că mă pot muta la ea, în Calafat. În 2009 am vândut casa din Romanești și am plecat împreună cu mama la Calafat. Mama era bolnavă, paralizată, avea și diabet, avea nevoie de ajutorul meu. Simțeam însă că alături de acea femeie viața îmi oferise șansa unui nou început. Am investit toți banii în construirea unei case cu trei camere, sală, bucătărie și anexă pentru centrală. Au început însă problemele. Mama a decedat, femeia cu care credeam că îmi voi petrece restul anilor și-a găsit pe altcineva. La două luni după moartea mamei, a venit cu acea persoană acasă. Știu că a fost greșeala mea că am vândut casa din Craiova și am mers acolo… Am plecat de la Calafat cum sunt acum, cu mâinile în buzunar. M-am mai dus de câteva ori acolo, încercând să îmi recuperez din banii investiți, însă femeia cu care am conviețuit mi-a zis că nu are de unde să-mi dea banii înapoi… Mi-au trecut gânduri negre prin cap, simțeam că vreau să îmi fac singur dreptatea, însă am întâlnit oameni de bine, care m-au calmat și bine au făcut, că cine știe la ce se ajungea…“, a continuat bărbatul.
„Mă, dar tu la muncă nu te duci, că ești cât bradul?!“
A ajuns în Craiova, fără nici un ban în buzunar, cărând cărucioare la un supermarket pentru acei 50 de bani pe care mulți dintre noi îi lasă… „Pentru o perioadă, asta am făcut, până când mi-a zis cineva: «Mă, dar tu la muncă nu te duci, că ești cât bradul?!». Mi-a crăpat obrazul de rușine și am plecat cu gândul să îmi caut de muncă. Luni în șir am dormit în gară. Mă cunoșteau deja toți, polițiști, jandarmi, îmi aflaseră povestea, știau că nu am unde să dorm. La un moment dat, mi-a spus un jandarm să vin la Gazeta de Sud să cer de lucru. Îmi amintesc că am venit și am spus că vreau să mă angajez. Timp de o lună am vândut GdS la intersecția de la Viitorul, iar noaptea dormeam în gară. Nu am reușit să-mi găsesc altceva de muncă. Am fost la câteva interviuri, însă se uitau la mine și mă refuzau. Vârsta contează pentru marea majoritate. Aflându-mi povestea, am fost trimis la Asociația Vasiliada, la adăpostul pentru oamenii străzii. Timp de aproape trei ani am stat în acest adăpost, am primit mâncare și tot ce aveam nevoie. Din august 2014, locuiesc la căminul de bătrâni. În ultima vreme s-au creat condiții, îți pare rău să calci pe jos. Simt că sunt și eu om, primesc mâncare caldă, avem televizor în cameră“, a povestit Nicolae Blidaru.
„Dacă-i respecți, te respectă și ei“
Îi place ceea ce face, are deja clienți care cumpără ziarul doar de la el. Este conștient însă că relația cu clienții depinde foarte mult de modul în care se poartă. „Dacă-i respecți, te respectă și ei. Așa îți câștigi clientela. Indiferent de sex sau vârsta clientului, dacă-mi cumpără ziarul, eu îi zic „sărut-mâna“. Taximetriștii mă știu de atâția ani, îmi cunosc povestea, la fel și multe doamne șoferițe care cumpără ziarul doar de la mine. Nu este o meserie ușoară. Indiferent de anotimp, fie vară, fie iarnă, eu sunt la serviciu. Am avut noroc că iarna asta a fost blândă. Vine vara însă, vin căldurile. Acum se luminează la ora 6 dimineața. De regulă, veneam la 7 la program, însă de săptămâna viitoare o să vin de la 6 pentru că pentru mine contează dacă vând zece ziare în plus. Nici nu am nevoie de ceas deșteptător dimineața. M-am învățat. Nu vreau să pară că laud pe cineva în mod gratuit, însă o spun cu mâna pe inimă că pentru mine Gazeta de Sud a fost și va fi totul și mulți care lucrează aici știu ce vorbesc. Aici am găsit înțelegere, am primit o mână întinsă atunci când am avut nevoie, un sfat și o îmbărbătare“, a mai spus Blidaru.
