Îi place literatura interbelică, predă cu mare drag la fel ca în urmă cu 26 de ani, când a pășit pentru prima dată în fața elevilor. Pentru ea, fiecare copil este unic. Consideră că educația înseamnă până la urmă viață, iar a învăța înseamnă practic a învăța să trăiești.
Corina Andriescu (foto) este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național (CN) „Elena Cuza“ din Craiova. Alegerea meseriei consideră că a fost și nu prea o întâmplare. „Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, a fost o întâmplare deloc întâmplătoare, pentru că îmi place să cred că toate lucrurile au o rânduială, un rost. A venit natural pentru că mama mea a fost dascăl de limba romană și probabil că ea a reprezentat primul meu model. Încerc să păstrez cu elevii o comunicare dincolo de canalele școlare, țin foarte mult la inteligența emoțională, mai ales că am o disciplină care apelează foarte mult la emoție. De multe ori când predau poezie, de pildă, reacția lor este egală. Chiar le și spun: sunteți egali, n-aveți trăire, nu simțiți textul? Dar ei sunt, de fapt, înmărmuriți de frumusețea textului. Vreau permanent să creez empatie cu clasa“, a început Corina Andriescu povestea carierei sale profesionale.
Primii ani în învățământ
În urma unei repartiții guvernamentale a ajuns inițial în județul Neamț, într-o localitate la opt kilometri de orașul Roman. Privind în urmă, mărturisește cu nostalgie că a fost o experiență plăcută, deși în acele timpuri a considerat-o traumatizantă. „Aproape o lună am locuit la singurul hotel dn Roman și am mâncat același tip de mâncare: tochitură moldovenească. După aceea, am reușit să-mi găsesc o gazdă, însă contactul cu școala a fost dur, în sensul că primele trei săptămâni am participat la muncile agricole, pe malul Siretului, adunând porumb. Sigur că eram obișnuită cu aceste munci agricole din liceu pentru că așa începea școala atunci, cu munca la câmp. După aceea m-am adaptat, m-am obișnuit, am avut colegi foarte drăguți care m-au sprijinit. Apoi, după Revoluție, m-au detașat la Almăj, unde am stat o jumătate de an. Am mai fost, timp de un an, la două școli din Craiovița Nouă, și după aceea am dat concurs și am ocupat un post la Liceul Militar. Am predat acolo până s-a desființat liceul. A fost o experiență deosebită pentru mine. Am avut colegi speciali și copii deosebiți, struniți probabil și de instruirea militară, dar și ca natură umană erau deosebiți. Apoi, timp de un an, am predat la Liceul cu Program Sportiv «Petrache Trișcu», apoi am dat un al doilea concurs ca să ajung aici, la «Elena Cuza»“, a continuat profesoara. Indiferent câte greutăți a întâmpinat, nu s-a gândit nici o secundă să renunțe, iar meseria i-a adus cele mai mari împliniri.
„Valoarea unui profesor reiese la Examenele Naționale“
Mărturisește însă că a fost un drum destul de obositor. Este dezamăgită de faptul că dascălii, pe lângă activitatea de la clasă, trebuie să adune hârtii, dosare întregi cu tot felul de activități. Consideră că această goană permanentă pentru a mai obține o diplomă sau o participare la un concurs, la un simpozion sau conferință, deprofesionalizează. „Scopul nostru nu ar trebui să fie acela de a aduna material și dovezi pentru a demonstra că suntem profesori buni. Din punctul meu de vedere, valoarea unui profesor reiese la examenele naționale, când se afișează rezultatele elevilor de la clasă. Toate aceste hârtii permit însă dascălilor accederea într-o școală de renume, fără a conștientiza că presupune muncă să predai la o școală de renume. A veni la școală nu înseamnă a sta trei-patru ore și a pleca acasă și a te elibera complet de munca pe care o desfășori. Să fii dascăl la Colegiul «Elena Cuza» presupune să înveți în fiecare zi. Presupune să îți asumi destinele atâtor copii pentru că ești formator de conștiințe, pentru că lucrezi cu partea intelectuală, cu partea spirituală, și ai obligația să-i îndrumi să-și aleagă calea potrivită. Este păcat să primeze latura cantitativă a activităților unui dascăl, nu partea calitativă“, a spus Andriescu.
„Școala nu este o sală de așteptare dintr-o gară, unde cel mai bine dotat prinde trenul“
Este unul dintre dascălii care susține că elevii sunt la fel cu cei care veneau la școală în urmă cu 15, 20, 25 de ani. Nu crede în ideea că aceștia s-au schimbat, că nu mai există respectul pentru dascăl, cum era altădată. Consideră însă că elevii sunt mai pragmatici, mai deschiși, pun mai multe întrebări, motiv pentru care unii îi pot considera obraznici. „Mie îmi plac copiii care au opinii și care gândesc liber. Tocmai din acest motiv, încerc să-i stimulez și mereu le spun că până la urmă competiția este cu ei înșiși pentru că filosofia aceasta educațională, birocrația educațională actuală vehiculează niște termeni care pe de o parte sunt motivanți, dar numai în aparență, iar pe de altă parte sunt angoasanți. Vorbim de performanță, de excelență, de competiție, competitivitate, și atunci ne-am putea întreba: educația încotro merge? Înspre excelență, înspre performanță? Or, realitatea este alta. Sunt multe școli unde copiii nu vin de plăcere, mulți vin trimiși de părinți pentru că primesc acele burse sociale. Există copii care vin la școală înfometați, care nu au strictul necesar pentru școală, iar educația nu se poate face în sărăcie. Nu poți să vorbești despre performanță atâta timp cât există școli cu copii săraci. Se cere performanță nu numai de la copii, ci și de la dascăli, dar atâta performanță duce pân la urmă în derizoriu pentru că eu consider că a învăța este ceva natural, ne definește pe noi ca oameni, cum ne definește și dorința de a fi liberi. Ar trebui să se meargă pe ideea că școala nu este o sală de așteptare dintr-o gară, unde cel mai bine dotat prinde trenul. Școala este un spațiu de viață în care toată lumea trebuie să trăiască fericită. Pentru că, până la urmă, ăsta este idealul fiecăruia“, a spus profesoara din colegiul craiovean.
„Standardele spre performanțe pot naște monștri pentru că se pierde umanitatea“
Consideră că îi înțelege pe copii, care de multe ori se plâng de faptul că sunt supraaglomerați. Susține ideea că manualele trebuie regândite, trebuie redimensionate abordările pentru a răspunde curiozităților și nevoilor copiilor. „Mulți părinți au așteptări foarte mari de la copiii lor. Este firesc, doresc binele copiilor lor, dar ei nu înțeleg că un concurs de performanță este altceva decât ceea ce înseamnă programa școlară și materia predată la clasă. Un concurs de performanță nu înseamnă teză la română, nu înseamnă lucrare de control. Înseamnă muncă și dorința copilului de a cunoaște cât mai mult. Sunt copii care merg la concursuri pentru că sunt trimiși de părinți. S-au mai schimbat lucrurile de-a lungul anilor, schimbarea fiind impusă și de o altă modalitate de evaluare la examenele naționale. Nu se mai merge pe maniera asta reproductivă întru totul, totuși tipologia examenelor impune o șablonizare a răspunsurilor și ceea ce vreau eu de la copii este până la urmă să gândească liber. Din păcate, standardele spre performanțe pot naște monștrii pentru că se pierde umanitatea atât între profesori, cât și între copii. Țintele acestea sunt greu de atins. Poți să vorbești despre excelență într-o școală cu 2.000 de copii diferiți ca mod de creștere, ca mod de gândire. Până la urmă, educația nu se face în doi ani, în patru ani, în opt ani de școală, educația se face pe tot parcursul vieții și educația înseamnă până la urmă viață, iar a învăța înseamnă practic a învăța să trăiești“, a spus Corina Andriescu.
„Trebuie neapărat reformulată programa, să fie redimensionate abordările, manualele“
A rămas atașată de toți elevii săi. Mulți dintre ei au urmat direcția umanistă, prea puțini însă au îmbrățișat cariera didactică. Unii au mers către teatru, actorie, regie, jurnalism, comunicare, alții au ales medicina. Este conștientă de faptul că mulți dintre foștii elevi, copii foarte buni, au evitat să intre în învățământ. „Este normal, până la urmă. Pentru că sunt pragmatici, pentru că salarizarea în învățământ este demotivantă. Doresc să câștige suficienți bani încât să trăiască decent, civilizat. Ca dezamăgire a mea, foarte mulți tineri formați în școala românească, pe care eu o consider o școală de tradiție – cu toate că încercăm să aducem din alte sisteme educaționale metode, tehnici și strategii – părăsesc țara și merg la universități din Europa Apuseană, chiar și din America, și mă gândesc că aici s-au format, iar performanța și-o exercită în alte spații geografice și culturale. Copiii nu mai citesc. Uneori îi oblig să o facă. Mai nou, aplic o metodă: îi recompensez dacă îmi demonstrează că reușesc să rețină câteva poezii din creația eminesciană. Chiar zilele trecute am avut surpriza ca o elevă din clasa a X-a, o clasă de științele naturii, să-mi recite cu patimă «Luceafărul». Mă bucur când elevii mei realizează că, de fapt, această obligație le-a făcut bine, și-au exersat memoria și au învățat ceva din literatura română. Sunt conștientă însă de faptul că elevii nu citesc pentru că nu sunt motivați. Cărțile nu mai ating orizontul lor de așteptare, nu sunt pe placul lor, citesc obligați. Nu se regăsesc. Cu greu citesc romanul «Ion» de Liviu Rebreanu, este problematica pământului, a averii, nu le place «Mara» de Ioan Slavici… Apoi, nu au nici timp. Trebuie neapărat reformulată programa, să fie redimensionate abordările, manualele. Sunt conștientă însă că este o problemă ce necesită timp, specialiști, o gândire până la urmă holistică, pentru că nu putem rupe literatura română de tot contextul cultural și istoric în care o plasăm“, a adăugat profesoara.
„Aș vrea să aud mai des copii care să-mi spună că le place să învețe“
Nu acceptă de la elevi minciuna. Este lucrul care o deranjează cel mai mult. Le-a spus acest lucru, le-a spus că este suficient să îi privească în ochi pentru a vedea dacă îi spun adevărul. „Încerc să îi învăț să trăiască. Încerc să îi învăț că în viața aceasta există trei valori supreme: binele, adevărul și frumosul, și către aceste valori merg celelalte atitudini, comportamente și valori pe care trebuie să le aibă un om adevărat. Vreau să plece din școală pregătiți pt viață. Încerc să mi-i apropii pe cât posibil, să rup acel zid dintre elev și dascăl. Nu cred că reușesc tot timpul, sunt și elevi care nu se deschid dorințelor mele. Încerc să dezvolt această motivație intrinsecă de a învăța pentru că, în general, motivația lor este exterioară. Învață pentru examen, învață pentru că le cere profesorul, învață stresați pentru că le cer părinții, dar nu învață pentru că le place să învețe. Aș vrea să aud mai des copii care să-mi spună că le place să învețe, că sunt curioși. Știu că fiecare om are toate tipurile de ințeligență, însă unele sunt mai pregnante“, a spus Andriescu.
O manieră diferită de predare la fiecare oră
Nu a încercat să scrie o carte, nu îi place să revină asupra gândurilor dintr-un anumit moment. Îi place în schimb foarte mult să citească, în special literatură intrebelică. Predă cu mare drag Blaga și Camil Petrescu, încearcă să meargă către suflet: „Încerc să le arăt că logosul este întemeietor întotdeauna și creează valori și atitudini. În timpul liber citesc. Îmi place, de asemenea, să călătoresc. De câte ori am ocazia, îmi place să vizitez Sighișoara și Sibiul. Sunt orașele mele de suflet și am spus că dacă aș avea ocazia să mă mut vreodată din Craiova sau aș fi nevoită să o fac, aș alege una din aceste localități. Am o carte de suflet «Un veac de singurătate», îmi place literatura sud-americană, de pildă Alejo Carpentier, iar dintre autorii români îmi place Augustin Buzura. De curând am citit o carte a lui John Steinbeck – «Călătorii cu Charley» -, care este o carte ca un jurnal de călătorie. Mai nou îmi place să citesc și literatură memorialistică. Cândva, mama mea îmi spunea că ar trebui să-mi notez felul în care abordez un text. Nu am fost de accord cu acest lucru. De pildă, dacă am un scriitor de predat la două clase, o fac în maniere diferite. Nu pot să repet. Asta mă menține și îmi menține curiozitatea de a citi mai mult, de a deconstrui textul, de a-l reconstrui”.
„Mai mult decât orice lucru material, copiii au nevoie de iubire“
Pentru profesoara Andriescu, fiecare copil este unic, este o personalitate, nu doar o persoană într-o mare de persoane. Se consideră privilegiată că poate să comunice unui astfel de public cum sunt copiii. Copiii alcătuiesc cel mai sincer public pe care-l poate avea un comunicator, un vorbitor. Mai mult, consideră că prin intermediul elevilor săi a avut și are posibilitatea să trăiască în fiecare zi vârsta copilăriei și a adolescenței. Nu are nevoie de memorie afectivă pentru că ei îi amintesc zilnic prin tot ceea ce fac și spun că și ea mai poate să fie copil ca ei. Privind în jur, este afectată de tristețea din ochii multor copii. Mii de părinți doljeni sunt plecați departe de casă, iar copiii sunt lăsați în cazuri fericite în grija unor bunici. „Mai mult decât orice lucru material, copiii au nevoie de iubire. Nu se poate să pleci, să-ți părăsești copilul și să-l lași cu o bunică, să ajungi o singură dată pe an sau o singură data în patru ani la școală și să întrebi «ce mai face copilul meu»? Copiii se pierd, dezvoltă un fel de revoltă, uneori chiar și o violență comportamentală în urma acestor traume din familie. Sunt părinți care încearcă să-și proiecteze în copiii lor ceea ce și-ar fi dorit să realizeze și nu au reușit. Și atunci insistă să obțină note foarte mari, îi supun unor examene destul de dure și nu fac altceva decât să îi îndepărteze de școală prin modul acesta de a privi lucrurile. Școala nu poate fi făcută doar sub imperativul lui trebuie să înveți. După cum am mai spus, școala trebuie să reprezinte un spațiu de viață. Și în orice spațiu de viață omul alege să trăiască liber, să gândească liber. Îmi doresc ca părinții să fie mai implicați în viața școlii, ar trebui să fie parteneri ai școlii, să cunoască nevoile acesteia și implicit nevoile propriilor copii. Am și spus la ședințele cu părinții, ei sesizând în pauze gălăgia din anumite clase, că am întâlnit în alte sisteme de educație ideea de voluntariat al părinților în școală și le-am propus să vină să fie voluntari în pauze. Bineînțeles că au refuzat și au fost reticenți, motivând că au serviciu și muncesc până târziu“, a spus dascălul.
„Trebuie să-și imagineze că atunci când predau la clasă pot avea în față propriul lor copil“
Celor care doresc să urmeze o carieră didactică, Corina Andriescu le recomandă să se gândească bine înainte și să depună foarte mult suflet. „Trebuie să-și imagineze că atunci când predau la clasă pot avea în față propriul lor copil. Dacă gândesc astfel, standardul va fi altul. Nu poți să intri în clasă plictisit, supărat sau nervos, nu poți să te preface că faci ora dându-le ceva de lucru fără să-i verifici. Lucrurile trebuie asumate. Și dacă-și proiectează în minte imaginea propriului copil în clasa în care predau, eu cred că lucrurile s-ar mai schimba. Eu am avut șansa să predau fiicei mele, chiar i-am fost diriginte patru ani, și mai nou predau fiului meu, care este elev în clasa a VI-a. Am avut norocul să am copii inteligenți, care să facă diferența între mama de acasă și profesoara de la școală“, a concluzionat Corina Andriescu.
