Definiția corupției din DEX este mai largă decât cea cotidiană. DEX spune că înțelesul corupției este „abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie“. În practică, s-a împământenit ideea că fenomenul corupției este asociat mai ales cu funcționarii publici și politicieni, care utilizează poziția în care se află pentru a obține avantaje pecuniare personale, prin încălcarea legii.
Prefer definiția din DEX. Ea se referă la orice abatere de la moralitate, de la cinste, de la datoria pe care o ai. Un privat (proprietar sau angajat) care își devalizează propria firmă pentru avantaje personale este la fel de corupt ca și primarul care ia șpagă pentru semnarea ordinelor de plată. Dacă îl pui într-o funcție publică, numită sau aleasă, nu te poți aștepta de la el la mai mult decât a practicat în viața privată. Acest om va căuta verigile slabe ale sistemului pentru a vedea unde poate stoarce un avantaj personal pentru el. Este îndoielnic că un dovedit imoral și necinstit în afacerile personale se poate comporta cinstit, moral, incoruptibil în funcție publică.
Fenomenul corupției este foarte larg răspândit în toate straturile și celulele societății românești. Și nu de azi, de ieri. Am trăit destul în sistemul socialist ca să pot depune mărturie că fenomenul corupției era omniprezent. De fapt, în deceniul 80 ajunsese un mod de viață. Nu erau medicamente, dar le puteai procura pe piața neagră la prețuri exorbitante. Nu erau locuri de muncă, dar un om bine informat și bine dotat putea cumpăra unul pentru copilul său în vreo instituție de stat. Calitatea învățământului scăzuse foarte mult, însă puteai trece clasa sau anul universitar prin plăți informale, în bani sau în natură. Nu exista benzină suficientă, dar, dacă erai așezat pe fluxul de producție al vinului, cărnii, hainelor, încălțărilor, pe circuitul de distribuție al biletelor de odihnă sau tratament, puteai obține destulă benzină ca să te plimbi cu mașina personală prin toată România. Un sistem complicat de conflicte de interese, nepotisme și trafic de influență funcționa ca bază pentru cea mai mare parte din societate. De aceea a fost atât de greu să se introducă sisteme meritocratice după 1989: de ce să pui un post bun la concurs când poți să-l dai unei rude (nepotism) sau contra unei plăți informale (mită)?
Acum vedem că, de fapt, corupția era mult mai larg răspândită decât ne puteam da seama privind de la marginea societății, unde am fost așezați cei mai mulți dintre noi. Oameni care lucrau în comerțul exterior nu aveau nici o problemă în a reduce prețul de vânzare a produselor românești și a încasa diferența în conturi personale, adesea împărțite cu alții. Oameni care făceau achiziții în numele statului român nu aveau nici o reținere în a majora prețurile de achiziție și de a încasa comisionul substanțial după standardele timpului. Într-o societate a cărei propagandă punea un preț emfatic pe patriotism și sentiment național, erau grupuri întregi de oameni care nu-și refuzau nici o ocazie de a devaliza banul public în interes privat. Am fost totdeauna uimit ce sume uriașe au scos la iveală unii, imediat după Revoluție.
Furtul din avutul statului nu s-a născut după Revoluție. Mulți erau pregătiți să pună interesul personal deasupra oricărei valori colective. Dar absența oricărei autorități, oricărei instituții de represiune și prevenire a permis explozia unor astfel de comportamente imediat după Revoluție. Am văzut patroni de presă care vindeau ziarele sau cărțile pe care le produceau numai în numerar, direct de la gura mașinii de imprimat. Plăteau ziariștii, tipografii, curierii direct în mână, cu lei devalorizați, apoi fugeau la casele de schimb (semilegale până la decizia lui Theodor Stolojan de a unifica cursul pieței cu cursul oficial) și schimbau leii devalorizați în mărci germane, lire italiene sau englezești, șilingi austrieci, dolari americani, orice, numai leu să nu fie. Am văzut patroni de firme de publicitate care se înțelegeau cu managerii occidentali pentru căpușarea sumelor mari ale propriilor corporații. Mă miram văzând cum unii se străduiau să ocupe zone din sistem care ușurau dijmuirea – poziții în sectorul privatizărilor, distribuției de fonduri, achizițiilor publice, repartizării de bunuri materiale sau simbolice. Aceste poziții le permiteau – și încă le permit – să devină incontrolabili și discreționari. Vă mai amintiți de traficul cu certificate de revoluționari? Sau de traficul de copii sub denumirea de adopții internaționale? Sau de procesul de privatizare cu persoane inițiate? Și câte altele… Disprețul față de valorile colective, ura față de administrația de stat și neîncrederea în leu deveniseră, imediat după Revoluție, un model comportamental larg răspândit. Fenomenele aveau cauze obiective, multe prezente și astăzi, când nu mai există monopolul politic al partidului unic, administrație totalitară și justiție obedientă.
Oricâtă teorie am face, nu există decât două tipuri de acțiuni pentru reducerea corupției într-un stat modern: acțiuni preventive și acțiuni punitive. Cu alte cuvinte, să previi și să pedepsești.
Corupția – acțiuni punitive
De ani buni justiția face prima pagină în mass-media din România. Procurorii documentează cazuri, apoi le aduc în tribunale, iar judecătorii condamnă cu asprime mai intensă sau mai redusă. Sau iartă – dacă așa le cer legea și conștiința proprie. Acesta este un progres real într-o societate în care procurorii au fost instrumente de represiune politică, iar judecătorii funcționari ai crimei de clasă.
Un pas decisiv s-a înregistrat după ce un ministru al justiției provenind din societatea civilă – Monica Macovei – a permis schimburile de experiență și informații între parchetele și judecătoriile din România și cele americane și europene. În societățile unde justiția este o putere independentă și responsabilă s-a acumulat o lungă experiență de luptă cu corupția, frauda, mafia – așa-numitele crime cu gulere albe. Transferul de experiență s-a văzut. Parchetele din România au devenit mai performante, cadrul legal s-a modificat treptat, au apărut generații noi de magistrați, conștiente de puterea, răspunderea și demnitatea lor. Din funcționari, magistrații s-au transformat în reprezentanți ai unei puteri în stat. Magistrații nu se supun votului universal (există societăți în lume în care judecătorii și procurorii sunt aleși), dar au mecanisme interne de selecție, promovare și penalizare care funcționează din ce în ce mai bine.
S-a ajuns astfel la instrumentări și judecăți exemplare – aș putea spune: care au făcut istorie. Lumea politică poate riposta, dacă este interesată de ripostă. Puterea executivă, compusă în esență din oameni aleși pe baza votului universal, poate reduce bugetele puterii judecătorești, poate modifica normele și legile după care lucrează magistrații, poate să ușureze pedepsele prin lege sau să provoace amnistii individuale și în masă. Dar nu mai pot opri evoluția spiritului independent și a conștiinței de putere în stat pe care le-au obținut treptat magistrații din România. Ca să întorci cursul lucrurilor, este nevoie de o schimbare de regim politic, epurări și instaurarea unei alte ordini sociale și de stat. Cum, de fapt, s-a mai întâmplat în trecut.
Procesul de creare a unei puteri independente și responsabile în stat, puterea judecătorească, a fost mult facilitat de intrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Nu mai sunt la vârsta iluziilor, știu că în țările NATO și UE există corupție în justiție, există înțelegeri mafiote între grupuri și clanuri. Însă, în același timp, există și anticorpii necesari. Noi nu i-am avut vreme îndelungată.
Acțiunile punitive împotriva corupției tratează doar efectele corupției generalizate. Și nici acelea integral.
Este nevoie de mai mult.
Este nevoie de o societate care să producă în mod repetat, automat, în proporție de masă, comportamente cinstite, morale, curate. Aceasta nu este o utopie. Este posibil. Iar România a avut perioade în trecut care s-au diseminat mai mult comportamentele cinstite decât cele corupte.
Corupția – acțiuni preventive
Corupția este un cost incredibil de mare pentru o societate, o generație sau o clasă socială care se bazează pe ea pentru a-și asigura existența. S-au făcut calcule și în România. Probabil inexacte. În mod sigur, incerte. Dar ele spun ceva despre ordinul de mărime ale corupției. Se estimează că între șase și zece miliarde de euro se scurg anual în plăți informale, fie de la public către instituții și companii, fie de la instituții public către persoane fizice și juridice. S-ar putea tripla salariile tuturor bugetarilor dacă această sumă ar fi controlată. Bugetarii români (de la învățători și profesori, la medici, politiști, politicieni și preoți) ar putea fi plătiți la nivelul mediu al Uniunii Europene dacă nu ar exista corupția din fonduri publice. Plata salarială la nivelul mediu al Uniunii Europene ar conduce la ridicarea standardelor profesionale, creșterea competiției pentru fiecare post, modificarea raporturilor dintre economia privată și instituțiile bugetare.
Prevenția nu se poate face în afara voinței politice. Numai dacă politicienii aleși doresc să limiteze spațiul de manevră al corupției și corupților se poate face ceva în direcția prevenției. La nivel executiv există resursele necesare studierii punctelor slabe ale sistemului, locurilor unde apare obiceiul plăților informale (am mai scris despre acea sintagmă necunoscută mie până la un moment dat – „para îndărăt“). Studierea acelor puncte fierbinți și apoi promovarea unor măsuri executive și legislative de corectare a situațiilor respective se pot face numai cu ajutorul politicienilor care controlează la un moment dat zona executivă și legislativă. Altfel, lupta anticoprupție se transformă în ceea ce vedem astăzi – pe de o parte, eforturi de limitare, pe de altă parte, tehnici de evitare.
Este oare imposibil să determini în mod obiectiv câștigătorul unei licitații pentru execuția de lucrări publice? Este imposibil să legiferezi coduri de conduită și sisteme de salarizare care să prevină risipa, corupția și nepotismul? Sigur că nu este imposibil. Sigur că se poate. Sunt zone ale vieții sociale și economice din societatea românească de astăzi unde este de-a dreptul greu să găsești comportamente corupte. Sau zone care au fost corupte, dar au evoluat. Să ne gândim la protecția copiilor abandonați, activitatea parchetelor, judecătoriilor, poliției judiciare etc.
Cine trebuie să conducă activitatea de prevenție? Politicienii – oamenii aleși pe baza votului universal. Ei sunt singurii în măsură să valideze un cadru legislativ și să-l pună în practică. Cadrul legislativ se poate modifica și la presiuni externe. Cum a fost cazul în România. Dar aplicarea corectă a cadrului legislativ se poate face numai de către politicieni, fie în funcție executivă, fie în funcție legislativă.
Și acum vine întrebarea chinuitoare pe care și-o pun mulți: cum se face că o societate fundamental orientată către comportamente morale votează politicieni despre care știe cu certitudine că sunt corupți? Dacă m-am exprimat bine în cele de mai sus, răspunsul este simplu: atâta vreme cât întregul ansamblu social este afectat, atâta vreme cât politica este văzută de public ca o activitate murdară și coruptă, atâta vreme cât corupția va fi văzută și utilizată ca o cale de supraviețuire, corupții vor câștiga alegeri în România și nu vor mișca un deget pentru prevenirea acestor fenomene. Publicul nu face decât să se adapteze condițiilor dominante. Publicul simte că trăiește într-o societate coruptă. Știe că nu poate face multe pentru corectare. O parte a publicului ia decizia să emigreze (acum se poate, în urmă cu un sfert de secol până și emigrarea era o problemă de plată la negru). Altă parte decide să trăiască așa cum trăiește majoritatea. Puțini au darul misionarismului și apostolatului.
Societatea românească de astăzi depinde de politicienii aflați la conducerea puterii executive și legislative pentru prevenirea actelor de corupție. De nimeni altcineva.
