In noiembrie 2004, România avea un guvern monocolor, un parlament dominat de Partidul Social Democrat in cooperare parlamentara cu UDMR, presedintele partidului aflat la guvernare era si prim-ministru, iar presedintele tarii tocmai candida pe listele partidului aflat la guvernare. Un partid detinea practic toate pirghiile puterii administrative: executiva, prezidentiala si legislativa. Mai lipseau din panoplie puterea judecatoreasca si cea mediatica. Intr-o democratie nu se poate sa detii toate pirghiile puterii in acelasi timp, dar unii nu au ajuns inca la aceasta axioma. Asa ca, incercau… Daca nu e permanent, macar temporar… Daca nu e complet, macar pe felii…
Situatie simpla. Simpla, dar inacceptabila pentru jumatate din populatia votanta a tarii, care in noiembrie si decembrie 2004 a hotarit sa distribuie pirghiile puterii administrative intre mai multe forte politice. A iesit o productie suprarealista. Puterea legislativa este condusa de Partidul Social Democrat, dar majoritatea legislativa este a coalitiei aflate la guvernare. Presedintele a cistigat postul, sprijinit fiind de o coalitie, care insa s-a marit cu fostii adversari pentru a constitui guvernul. In jumatate din localitatile tarii sint primari social democrati, care conduc cu consilii alcatuite dupa desenul aberant al unui calculator virusat. Intr-o localitate, liberalii s-au unit cu peremistii pentru a se opune pesedistilor uniti cu democratii. In localitatea vecina, pesedistii s-au unit cu liberalii pentru a pastra puterea locala in fata peremistilor sprijiniti de udemeristi. Puterea judecatoreasca doarme, in asteptarea ordinelor politice care nu mai vin. Partidul Democrat a ramas fara sef. Partidul Social Democrat are prea multi sefi. Mass-media sint anesteziate in fata unui tablou politic care, intr-adevar, nu mai sugereaza un partid-stat, dar nici nu arata vreo logica de guvernare.
In acest timp, termenele vin si trec fara sa ramina vreun semn in calendare. Se apropie data semnarii Tratatului comun de aderare a României si Bulgariei si nimeni nu se agita. In anexele acestui Tratat sint citeva decizii de inclus, cea mai importanta fiind cea referitoare la data primelor alegeri pentru EuroParlament, 2006 sau 2007. Se apropie termenele monitorizarii Comisiei Europene pentru indeplinirea celor 11 conditii suplimentare pe care guvernul Nastase le-a acceptat in 14 decembrie 2004 pentru a incheia negocierile. Se apropie prima evaluare a Fondului Monetar International. Vin termenele scadente la marile contracte de infrastructura, autostrazi, industria energetica, transporturile rutiere.
Nimeni nu se ocupa de aceste lucruri minore. Ne preocupa unde se va plimba domnisoara Lavinia Sandru (respectiv, pe centura sau in parcuri), daca Iliescu e in fata lui Nastase, daca Ponta face partid cu Gusa, daca dupa Mischie, Oprisan si Iacubov vor vizita Parchetele Mazare, Sechelariu sau Ivanovici, daca dl. Basescu a facut si politie politica pe linga informarile curente la organe… Nici intr-o euforie bahica nu ai putea spune ca acestea sint marile teme seculare ale României.
Fenomenul acesta se numeste confuzia agendelor. Guvernantii nu guverneaza, ci fac spectacole la televiziune. Partidele nu actioneaza, ci se autodevora. Mass-media nu sint gardianul democratiei, ci vind iluzii. Societatea civila nu este militanta, ci aproba sau dezaproba la colturi maruntele jocuri de cuvinte ale potentatilor zilei. Cei 300 de mii de directori si contabili-sefi ai firmelor private care asigura 75% din produsul intern brut al României iau calmante pentru a se linisti dupa declaratiile contradictorii ale guvernarii privind inflatia, deficitul bugetar, taxele pe salarii, fiscalitatea, primele de export sau aprecierea leului. Cum calmantele sint in general aduse din import, deficitul comercial va creste, iar contributia comertului exterior la produsul intern brut va scadea. Ca urmare, va creste inflatia.
Am mai vazut acest film.
