Fost director tehnic în Primăria Craiova şi conducător al Inspectoratului de Stat în Construcţii, inginerul Cristian Liviu Burada (foto) afirmă că în Cetatea Băniei s-a diminuat patrimoniul imobiliar deoarece au dispărut, prin diverse metode, imobile de patrimoniu, făcând loc unor hidoşenii aşa-zis moderne.
Ion Jianu: Cum ar trebui să vă prezint: inginer constructor, absolvent şi al unei Facultăţi de Drept, scriitor, persoană publică?
Cristian Liviu Burada: Mă puteţi prezenta cum doriţi, cum mă percepeţi, cum credeţi că sunt perceput de opinia publică, în cazul în care numele meu, activitatea mea, a prezentat şi/sau prezintă interes. Eu sunt Cristian Oliviu Burada – acesta-i numele conform cărţii de identitate; numele sub care îmi apar cărţile, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, este Cristian Liviu Burada. Sunt născut la Craiova, în 29.12.1958, aceasta-i data naşterii corectă, nu cea prezentată într-unul din dicţionarele scriitorilor români contemporani. Am absolvit Facultatea de Construţii, secţia Construcţii Civile, Industriale şi Agricole din cadrul Institutului Politehnic „Traian Vuia“ din Timişoara, fiind unul dintre şefii de promoţie ai acelei generaţii. Tot în Timişoara, la Universitatea Politehnică, am susţinut şi teza de doctorat în domeniul ingineriei civile. Practic, în Timişoara m-am format ca specialist în ingineria civilă, de aceea, şi nu numai de aceea, oraşul de pe Bega este pentru totdeauna oraşul sufletului meu tânăr. Da, într-adevăr, sunt de formaţie inginer constructor şi mi-am desfăşurat activitatea atât în ţară, cât şi în afara ţării; o muncă grea, cu multă răspundere, dar, evident, plină de satisfacţii. Mereu am pornit de jos, ceea ce recomand oricărui tânăr. Trebuie mai întâi să înveţi, să acumulezi. Abia după aceea poţi conduce, poţi coordona. Am absolvit și Facultatea de Drept „Nicolae Titulescu“ din dorinţa, sau mai degrabă obligaţia, de a cunoaşte şi interpreta corect problemele curente apărute în administraţie după 1990, când am fost solicitat să fac parte din staff-ul tehnic al Primăriei Craiova. Susţin şi astăzi că oricine lucrează în administraţie trebuie să aibă un bagaj solid de cunoştinţe juridice, altfel este permanent supus greşelilor care pot genera consecinţe grave, mai ales pe fondul unei legislaţii stufoase şi interpretabile, cum pare încă a fi legislaţia de la noi. M-au ajutat enorm în activitatea din administraţie cunoştinţele juridice, atât în Primăria Craiova, unde, ca director tehnic, am coordonat activitatea de investiţii şi urbanism, cât şi în cadrul Prefecturii Dolj, unde pentru o perioadă relativ scurtă, dar foarte densă, am coordonat activitatea Cancelariei. Tot ca muncă în administraţie poate fi definită şi perioada în care am condus Inspectoratul de Stat în Construcţii în calitate de inspector general teritorial, iar ulterior ca inspector teritorial şef. În inspectorat, la fel ca în primărie, am debutat ca simplu inginer.
„Un scriitor este sau ar trebui să fie persoană publică“
I.J.: Cum faceţi faţă acestei dualităţi, persoană publică-scriitor? N-aţi avut parte de nici o problemă de incompatibilitate, ca să zic aşa?
C.L.B.: Cu simplitate şi naturaleţe. De fapt, nu consider a fi o dualitate, ci exprimarea unui întreg axiomatic aş zice. Prin definiţie, un scriitor este sau ar trebui să fie persoană publică. Vocea sa ar trebui să conteze în spaţiul public, dar în societatea românească de astăzi, din motive în general comerciale, mult mai promovaţi sunt …alţii (nu-i voi nominaliza pentru că nu merită, iar cititorii Gazetei de Sud, foarte inteligenţi de altfel, ştiu clar la ce categorii de „vedete“ fac trimitere). Ca scriitor, atunci când ai recunoaştere, mai ales, când publici, practic te… publici, nu mai poţi reveni asupra celor publicate, asupra ideilor, te expui, deci, analizelor mai mult sau mai puţin pertinente, nu numai analizei specialiştilor sau celor din breaslă. Îţi pui sufletul şi viaţa în palma citiorului. Deci, nu am nici o problemă cu această sublimă „dualitate“, pentru că ea este asumată din start, subînţeleasă. Iar despre incompatibilitate, cu atât mai mult, nici nu poate fi vorba. Ba, din contră, binomul persoană publică-scriitor este unul ce exprimă perfect o compatibilitate.
„Ar fi trebuit să treacă şi la noi vremea sicofanţilor, a lingăilor…“
I.J.: După evenimentele din decembrie 1989, aţi lucrat, ca inginer constructor, în Germania, apoi aţi ocupat două funcţii care au tangenţă directă cu arhitectura construcţiilor din Craiova şi cu protejarea patrimoniului. Sunt voci care susţin că s-ar fi diminuat patrimoniul Băniei, cu complicitatea sau/şi din neglijenţa autorităţilor. Cum comentaţi?
C.L.B.: Cum spuneam, am lucrat ca inginer constructor în ţară şi în afara ei, experienţa din Germania fiind o ocazie deosebită de a mă cunoaşte mai bine, de a-mi testa, la un nivel ridicat, cunoştinţele tehnice, dar, mai ales de a veni în contact cu foarte multe noutăţi din domeniul construcţiilor. După revenirea în România, începând cu 1994, am ocupat funcţii tipice pentru un tehnocrat autentic. Este adevărat, Cetatea Banilor a avut totuşi după 1989 un patrimoniu destul de bogat. Mă gândesc la faptul că, după nebunia comunistă cu demolarea unor cartiere întregi cu imobile de patrimoniu, totuşi mai rămăseseră câteva din construcţiile care puteau să individualizeze Craiova mult mai pregnat – sub aspectul unui stil arhitectural specific acestui areal cultural care este Oltenia. Nu vreau să mă refer punctual la imobile de patrimoniu care prin diverse „metode“ au dispărut, făcând loc unor hidoşenii aşa-zis moderne. Cine trebuie şi vrea să ştie ştie exact ce construcţii de patrimoniu au dispărut, cum a fost posibil acest fapt şi, mai ales, cine sunt cei care, sub o formă sau alta, se fac vinovaţi de diminuarea acestui patrimoniu imobiliar, adevărată zestre de suflet şi memorie pentru noi, craiovenii. Autorităţile ar trebui să dea mai mult credit specialiştilor autentici, arhitecţi şi ingineri, care nu sunt dispuşi să facă tot felul de compromisuri pe seama bietei Craiove, de dragul unor onorarii sau a unor poziţii vremelnice prin vreun consiliu sau altul. Aceşti specialişti există, trăiesc printre noi, doar că nimeni din cei care ar trebui nu-i ia în seamă. Ei, specialiştii, au idei, au puncte de vedere, ştiu carte, dar mai cu seamă au coloană vertebrală.
Nu mai spun, este aproape un leitmotiv: nu mai trebuie propulsaţi în funcţii – care au în competenţe coordonarea urbanistică a Craiovei şi judeţului, care ar trebui să exercite controlul statului pe acest palier conform legislaţiei existente, dar nerespectate – oameni fără dragoste de oraş şi construcţii, fără un profesionalism probat. Ar fi trebuit să treacă şi la noi vremea sicofanţilor, a lingăilor, a celor fără vreo meserie şi fără caractere, a celor aflaţi, de regulă, în siajul unor politicieni. Cât timp vremea acestora nu va trece, ne vor mai dispărea, din păcate, şi alte construcţii de patrimoniu. Iar specialiştii autentici vor rămâne îngropaţi în ignoranţa complice a vremelnicilor diriguitori. Cum să comentez? Sunt evident indignat, cum indignat sunteţi şi dumneavoastră, cum cel puţin la fel de indignaţi sunt cei mai mulţi trăitori în Craiova, tineri sau mai puţin tineri.
„Pe plan literar, toate au decurs încet, deloc abrupt“
I.J.: După debutul în 1978, aţi ajuns, iată, la cel de-al şaselea volum publicat, „Fel de învăţături“, primit bine de critică din start. Decriptaţi-ne titlul… Ce învăţături cuprind cele 44 de poeme, cui se adresează, cât e realitate, cât e ficţiune în acest volum cu un titlu destul de misterios?
C.L.B.: Într-adevăr, debutul editorial s-a petrecut în 1978, odată cu apariţia antologiei colective „Tărâmuri de dragoste“. A fost o mare surpriză pentru mine, cei care s-au ocupat de această antologie selectându-mi câteva poeme, dintre cele pe care apucasem să le public în „Luceafărul“ şi în „Ramuri“. Debutul în presa literară a avut loc în 1976 în revista „Luceafărul“, sub pseudonimul Oliviu Salis şi îl datorez marelui poet Geo Dumitrescu. Deşi am scris şi eseu, mă consider un credincios iubitor şi, câteodată, chiar făcător de poeme. Pe plan literar, toate au decurs încet, deloc abrupt. De la „Îngeri de nisip“, volum apărut la Editura Ramuri (în 1998), au urmat „Ghilotina de fum“ la Editura Pasărea Măiastră (în 1999), apoi „Jurnal de petrecere“ – la Editura Scrisul Românesc (în 2000) – şi „Echerul fosforescent şi alte câteva lumini“, la Editura Fundaţiei Luceafărul (în 2008). Volumul „Echerul…“ a fost distins în 2009 cu „Premiul pentru poezie“ al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Craiova. Până la „Fel de învăţături“, carte apărută în decembrie 2014 la Editura Spirit Românesc – pe care o coordonez -, au trecut şase ani. Ani de decantări, de experienţe capitale pentru mine, fiindcă am fost pus în faţa unor încercări fără precedent, care, bineînţeles, m-au marcat. Ceea ce cred că am făcut odată cu „Fel de învăţături“ este (şi sper să fi reuşit) să pun în pagină poeme-eseu (iată un termen pe care-l lansez în premieră în dialogul cu GdS). Susţin că prin aceste poeme-eseu mă pronunţ într-o formă literară de proporții restrânse asupra unor teme filosofice, existenţiale, uneori asupra firescului din noi, atât cât mai putem surprinde, asupra apusurilor de soare şi de suflete sau a răsăriturilor de gânduri şi fapte, asupra micilor victorii personale şi marilor înfrângeri cotidiene, asupra atâtor lucruri, fapte şi gesturi pe care nu le înţelegem, deşi ne dorim enorm să o putem face. Câţiva specialişti susţin că am reuşit să fiu original… Vreau să cred că timpul şi cititorii vor confirma asta, dar cu siguranţă nu am pretenţia de a fi epuizat vreo temă din cele pe care le-am abordat. Şi din aceste câteva motive definesc volumul „Fel de învăţături“ ca fiind un palimpsest de poeme-eseu. Evident, de temele majore abordate de mine în acest volum s-au ocupat cu mult înaintea mea şi alţi scriitori, precum la fel de clar este că şi după mine aceleaşi teme vor atrage către ele destui condeieri, cu mai mult sau mai puţin har, după voia lui Dumnezeu. Nu sunt neapărat învăţăturile mele către cineva anume; sunt mai degrabă învăţăturile ajunse la mine dinspre Rilke, Trakl, Homer, Blaga, Gaudi, Picasso, Miro, Galilei, Giordano Bruno, dinspre Sfinţii Părinţi, Fecioara Maria, părinţii mei, chiar fiul meu. Toţi cei anterior menţionaţi sunt într-un fel sau altul prezenţi în acest palimpsest căruia eu i-am zis „Fel de Învăţături“. Nu este bine să vorbesc prea mult despre creaţia mea literară… Au decriptat-o – cum spuneţi dumneavoastră- critici literari prezenţi la lansare, nume grele ale literaturii contemporane. M-a bucurat enorm faptul că la evenimentul menţionat a participat un public numeros, mai ales tineri iubitori de literatură, public cu care am dialogat îndelung. Iată un alt „Fel de Învăţături“. Îmi vine în minte acum ce spunea Leon Bloy: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte!“ Cam asta este …
I.J.: „Cristian Liviu Burada, autor de poeme cu fineţuri textuale surprinzătoare…“, cam aşa v-a catalogat un cronicar literar. Cu ce fineţuri textuale ne veţi surprinde în viitor?
C.L.B.: Chiar nu ştiu… Este prea aproape lansarea poemelor-eseu, nu pot anticipa nimic. Mulţi susțin că „Fel de învăţături“ este cea mai bună carte pe care am scris-o. Asta mă bucură, bineînţeles, dar mă face să fiu şi mai parcimonios cu scrisul. Probabil va trebui să mai treacă timp, să se decanteze alte realităţi, să fie provocate alte şi alte sensibilităţi, să mai fie şi ceva har în… vârful condeiului!Când scriu, destul de rar de altfel, nu-mi fac planuri de vreun fel sau altul privind o eventuală percepţie a scrisului meu… Şi cred că este foarte bine aşa.
I.J.: Nu v-a tentat proza?
C.L.B.: Proza este cu totul altceva decât poemul. Evident, acest fapt are alţi zei căreia se închină, presupune alt tip de arderi interioare, alte mijloace… Desigur, există şi pentru mine proiecte vechi în această zonă, dar ştiţi cum este: un fruct care nu este copt nu are gustul cel mai bun… Deocamdată, acest fruct nu este prea copt în interiorul meu, aşa că este mai bine să aştept, să aşteptăm… Din câte ştiu eu, sunt foarte puţini scriitori care au acoperit cu succes câteva genuri literare. Dintre cei cu origini în Oltenia i-aş aminti pe Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Gabriel Chifu … Dacă ce voi propune eu în zona prozei nu va trece de propriile-mi exigenţe, viitorul volum nu va fi cu siguranţă proză. Dacă da, mai vedem…
„Nu doresc să fiu înregimentat politic”
I.J.: Aș vrea să revenim asupra imaginii dv. de persoană publică din perioada când ați avut funcții importante la Primăria Craiova și Inspectoratul în Construcții…
C.L.B.: Aceste instituţii erau alcătuite, de-a lungul timpului, din specialişti autentici, nu cum se „întâmplă“ acum „pe alocuri“, când dăm peste nulităţi profesionale, ţuţări politici, sfertodocţi, naşi, fini, purtători de mape ai vreunui parvenit politic de aceeaşi joasă speţă precum cei pe care îi promovează. Cam aşa se întâmplă de ceva vreme, de când politicul agresează cu cinism aproape tot ce înseamnă administraţie. Rezultatele dezastruoase se văd de la o poştă şi, ceea ce este mai grav, lasă urme negative greu de şters pentru generaţiile următoare. Poate prin prisma funcţiilor publice pe care le-am deţinut, pentru faptul că am încercat să-mi fac onest datoria, să promovez doar pe criterii de competenţă, să susţin spre promovare, atunci când am avut posibilitatea, doar oameni competenţi, să nu particip la jocuri de interese ce sunt apanajul unor grupuri aflate vremelnic pe vreun val, de regulă politic, sunt perceput ca persoană publică. Din 2012 sunt prodecanul Facultăţii de Mecanică a Universităţii din Craiova, unde, alături de colegii mei, am contribuit la înfiinţarea şi acreditarea Secţiei de Construcţii Civile, Industriale şi Agricole. În acest colectiv deosebit îmi desfăşor de ani buni activitatea didactică şi de cercetare, activitate ale cărei roade încep să se vadă deja şi care, cu siguranţă, contează şi sper să conteze în viitor.
Poate prezenţa mea în spaţiul public, n-aş zice că foarte accentuată, dar pe care mi-am propus-o echilibrată şi profesionistă (nu mă pronunţ niciodată decât pe subiecte unde am competenţe), să fi contribuit, de asemenea, la crearea imaginii de persoană publică.
Oricum, eu nu mi-am propus nici să epatez, nici să agasez prin prezenţa mea în spaţiu public. Sunt destui cei care o fac deja cu mult „succes“. Nu am făcut altceva decât să-mi prezint punctele de vedere atunci când am fost solicitat. Bineînţeles, pentru francheţe (cel puţin) şi pentru causticitate (mai ales), am suportat şi repercusiuni. În câteva rânduri, instanţele judecătoreşti au fost nevoite să stăvilească prigoana politruco-lichelistă îndreptată împotriva mea. Trebuia să nu mai am serviciu, să nu mai contez eventual pe nici un plan (un astfel de comando sâmbriaş-politic se agita în urmă cu ceva ani pentru a mă elimina inclusiv de la catedra universitară al cărui titular sunt).
Nu doresc să fiu înregimentat politic, deşi am în ultima vreme propuneri în acest sens. Nu ştiu exact cine sunt cei cu care eventual aş colabora pe plan politic, ce calibru profesional şi moral au, aşa că mai bine lipsă, deocamdată, cel puţin. Dacă este nevoie de mine în zona politică, pot răspunde prezent cu condiţia existenţei unor compatibilităţi ideatice între mine şi cei cu care eventual aş face echipă, ceea ce până acum nu s-a întâmplat.