Fiind fiică de moșier oltean, Simona Maria Vrăbiescu, absolventă de Drept, a fost considerată „duşmanul poporului“ și nu i s-a permis să lucreze decât normatoare pe un șantier socialist. Ajunsă în SUA, a făcut două masterate la Universitatea Columbia și Universitatea New York, a lucrat la Biblioteca Universității New York, apoi a fost șefa Bibliotecii Juridice a ONU și directoarea Bibliotecii Curții de Comerț Internațional a SUA. După 1989, a făcut lobby pentru sensibilizarea autorităților americane, fiind co-președintă și președintă a organizației ACORD, revenind în România ca și consilier personal pro bono al fostului președinte Emil Constantinescu. Cartea sa „Pe urmele mele în două lumi, România-SUA” (2013-2014, două volume) va fi publicată și în SUA (2015-2016) de editura Page Publishing,Inc.
Aflată în România de câteva luni, Simona Maria Vrăbiescu Kleckner, olteancă stabilită din 1965 în SUA, a răspuns punctual chestionarului GdS, iar peste o lună va reveni în Craiova și Calafat deoarece pe 11 septembrie, la Muzeul de Artă-Palatul „Marincu“ din Calafat, va fi sărbătorită Florentza Georgetta Marincu pentru cei 90 de ani pe care descendenta familiei Marincu îi va împlini în noiembrie acest an.
Ion Jianu: Aș vrea să vă prezint cititorilor, pe scurt: olteancă aprigă – descendentă a unei ilustre familii româneşti, fiică şi respectiv nepoată a lui Gheorghe Vrăbiescu şi Nicolae Vrăbiescu, remarcabili jurişti din perioada interbelică, şi nepoată, prin alianţă, a marelui profesor latinist Nicolae Herescu -, cu o dramatică istorie a vieții în România comunistă, apoi, stabilită în 1965 în SUA, ați fost o neobosită partizană a eliberării României de sub comunism, făcând în SUA lobby pentru sensibilizarea autorităților americane, co-președintă și președintă a organizației ACORD, consilier personal al fostului președinte al României, Emil Constantinescu… Ce ar trebui să adaug? Viața dumneavoastră ar merita (și) ecranizată!
Simona Maria Vrăbiescu Kleckner: Nu mai este nimic de adăugat decât cărţile mele: „O mărturie provocată“ (2004), care este o analiză a mandatului preşedintelui Emil Constantinescu, inclusiv cu activitatea mea din cele 18 luni la preşedinţie şi părerile mele personale; „Din exil, lobby în SUA pentru România“ (2006), care este un rezumat românesc a memorandelor, întâlnirilor către şi cu autorităţile americane, respectiv Congres şi Casa Albă, cât şi primirea familiei regale la New York de trei ori – 1991, 1993 şi 1995 -, când am organizat nunta Principesei Maria (în septembrie); „Pe urmele mele în două lumi, România – SUA“ (2013-2014, două volume): am împletit evenimentele internaţionale cu cele naţionale şi impactul lor asupra familiei mele şi asupra vieţii mele personale. Am întrebuinţat firul vieții mele mai ales pentru a reda cele întâmplate spre folosul tineretului român (în vol. 1) şi cel american (în vol. 2). Ambele, traduse în engleză, vor apare în SUA în 2015 şi probabil în 2016 (vol. 2). Cele două volume vor vedea lumina tiparului la editura americană Page Publishing,Inc.
„Credinţa mi-a scos în cale oameni care m-au ajutat“
I.J.: Ce vitamine-întăritoare ați folosit în anii tinereții de ați reușit să supraviețuiți psihic terorii la care a fost supusă familia dumneavoastră: mama, 13 ani de închisoare, tatăl dat afară din facultate, iar dumneavoastră, absolventă a Facultății de Drept din București, vi s-a oferit doar un post de normatoare pe un șantier de construcții, blamată ș.a.m.d.?
S.M.V.K.: Am suportat evenimentele provocate de teroarea comunistă (din 1945, când a început, până în 1965, când am plecat în SUA) cu stoicism, deoarece nu exista altă cale, realizând că nu va veni nici un ajutor din exterior. Eram considerată „duşmanul poporului”, mereu ameninţată, fie de teroarea psihică a faptului că apropiaţii şi rudele mele erau în închisorile comuniste, fie de un dosar care mă urmărea… Singurul remediu contra acestui rău utopic era rugăciunea, credinţa. Ea, credinţa, îmi scotea în cale oameni care m-au ajutat de câte ori am fost pusă în faţa unor situaţii problematice. Aşa am putut lua diploma în drept (care mi-a servit abia când am ajuns in America!), aşa am aflat de o Şcoală de Normatori – la care m-am înscris şi am reusit să câştig o pâine, aşa am reuşit să fiu transferată de la şantierul de drumuri din Urziceni la un institut de proiectare la Bucureşti. Din cauza dosarului meu de „moşiereasă”, am fost epurată din Ministerul de Transporturi, astfel ajungând să lucrez la o cooperativă de construcţii, unde însă l-am cunoscut pe Rudi Kleckner, viitorul meu soţ. Şi am reuşit să plecăm împreună din ţară. Calea Domnului!
I.J.: Cum s-ar spune, Cel de Sus întotdeauna vine la timp!
S.M.V.K.: Cum am mărturisit, credinţa m-a ajutat să suport perioada comunistă de până în 1965. Şi am plecat la timp… A fost un drum de douăzeci de ani de griji permanente, surprize provocate de naţionalizări, stabilizări, epurări, evacuări, închisori ale apropriaţilor, despărţiri dureroase de fiinţe dragi şi altele. Partea pozitivă a fost că am ştiut ce înseamnă o ideologie socialist-marxistă menită să fie în favoarea oamenilor, dar care, de fapt, a dus la sărăcie şi mizerie umană. Ea a distrus economia, societatea şi pe fiecare individ în parte prin lipsa de libertate, iniţiativă şi competiţie. Deci, a fost o experienţă care mi-a îmbogăţit cunoştinţele în mod direct încât ulterior am putut avea o părere politică fără echivoc.
„Carieră profesională în SUA datorită educaţiei primite în România“
I.J.: Schimbarea la față a vieții dumneavoastră, ca să zic așa, s-a produs în SUA, unde ați lucrat la Biblioteca Universității New York, apoi ca șefa Bibliotecii Juridice a Națiunilor Unite, și ați fost directoarea Bibliotecii Curții de Comerț Internațional a SUA. De la un necunoscut normator pe șantierele socialiste ați ajuns, printre altele, directoarea Bibliotecii Curții de Comerț Internațional a SUA! Ce „pile” ați avut?!
S.M.V.K.: Am reuşit să fac o carieră profesională în SUA datorită educaţiei primite în România (învăţasem câteva limbi străine, obţinusem şi o diplomă în Drept în Bucureşti) şi, mai ales, cu perseverenţă. Şi asta spre a-mi dovedi că pot realiza în democraţia capitalistă ceea ce nu am putut în socialism-comunism. Astfel, am fost admisă la Universitatea Columbia – unde am obţinut un master în biblioteconomie şi, ulterior, al doilea masterat în drept internaţional la Universitatea New York. Datorită diplomelor, am fost numită în trei slujbe prestigioase – pe care le-aţi enumerat în întrebare, dar ceea ce m-a promovat nu au fost numai diplomele, ci educaţia celor şapte ani de acasă, care mă ajuta la comunicarea mea fie cu şefii, fie cu subalternii.
„Am avut parte de ajutor de la Congres, dar nu şi de la Bill Clinton…“
I.J.: După evenimentele din România din decembrie 1989, ați făcut un real și intens lobby românesc în SUA pentru sensibilizarea autorităților americane, inclusiv în Congresul SUA, fiind co-președinta și apoi președinta organizației ACORD (comitet politic pentru promovarea democraţiei în România). Deși ați consemnat în câteva cărți activitatea dumneavoastră în cadrul ACORD, v-aș întreba dacă ați avut parte de „piedici” sau ați întâmpinat prejudecăți americane referitoare la transformările din România? Cum le-ați învins?
S.M.V.K.: Trăgându-mă din familii patriote, care au apreciat România şi istoria ei, am moştenit această trăsătură de caracter. La New York am participat la centrele şi fundaţiile româneşti încă din 1966 şi făceam parte din Biserica „Sf. Dumitru“ din Manhattan. După 1989, soțul meu şi cu mine ne-am implicat în a ajuta România la transformarea ei după încheierea Războiului Rece. Din cele citite în reviste de specialitate am aflat un fapt important: cu cât tranziţia se face mai repede, cu atât economia ţării se va reface mai repede şi populaţia va suferi mai puţin.
În cadrul comitetului ACORD, urmărind schimbările din România, am realizat că, pe de o parte, Ion Iliescu, un comunist şcolit la Moscova, nu avea cunoştinţele necesare pentru o economie de piaţă şi nici dorinţa să o impună. Iar, pe de alta, noi toţi, din comunitatea românească, doream revenirea monarhiei, care fusese ilegal îndepărtată din România, deoarece Regele era apreciat ca om, dar şi pentru că el cunoştea Constituţia din 1923, cu separarea puterilor în stat şi cum funcţiona o economie de piaţă. Vedeam în readucerea monarhiei o scurtare a drumului tranziţiei. Acest lucru părea posibil când, în 1992, Regele a vizitat pentru prima oară România şi când a fost primit de o mulţime de români entuziasmaţi. La data aceea, nu am realizat puterea Securităţii, bine împâmântenită de multe decenii, care avea să fie o piedică hotărâtoare.
Activitatea de lobby a Comitetului ACORD a fost aceea de a arăta, prin memorandumuri adresate membrilor Congresului şi preşedintelui Bill Clinton, ceea ce se petrecea la Bucureşti în acei ani: ritmul încet al reformelor sau cosmetizarea lor prin nişte legi ambigue, cu venirea minerilor, cu manipularea alegerilor, cât şi situaţia din Republica Moldova, cu prezenţa Armatei a 14-a rusească în Transnistria.
Am avut parte de tot ajutorul Congresului, cu răspunsuri la scrisorile noastre, cu invitaţii de participare la anumite acțiuni de interes, dar nu şi de la Bill Clinton, cel care aproba acordarea Clauza naţiunii celei mai favorizate necondiționată guvernului Iliescu şi care nu a arătat mare interes faţă de prezenţa Armatei a 14-a în Transnistria. Anumite scrisori şi memorandumuri au fost publicate de anumiţi membri din Cameră sau Senat în Congressional Record, adică echivalent cu Monitorul Oficial. Nu am întâmpinat piedici, pentru că acţiunile erau iniţiate de Comitet.
„Am fost binecuvântată de Papa Ioan Paul al II-lea“
I.J.: Din 1965 încoace, de când sunteţi în SUA, ați cunoscut câteva personalităţi. Aţi cunoscut şi preşedinţi ai SUA?
S.M.V.K.: Personal, nu am cunoscut nici un preşedinte al SUA, dar am auzit pe unii vorbind în timpul Adunării Generale la ONU, eu fiind angajată, cum spuneam, la ONU. Tot acolo am cunoscut personal doi foşti secretari generali ai ONU, Kurt Waldheim şi Boutros Boutros-Ghali. Şi am fost binecuvântată de Papa Ioan Paul II, când a vizitat ONU. De asemenea, am vorbit, în cadrul unei organizaţii juridice la New York, cu Margareth Thatcher. În volumul II al cărţii „Pe urmele mele în două lumi, România-SUA“ (2013-2014) am analizat pe preşedinţii SUA de când sosisem în SUA – de la Lyndon B. Johnson până la Barack Obama, adică din punctul de vedere al unui om care a trecut prin comunism şi vede diferit politica americană decât cei nativi. Aici mă refer la avantajul experienţei mele trecute în România comunistă.
„Bustul mamei mele făcut de Miliţa Pătraşcu, la Muzeul de Artă din Craiova“
I.J.: Sunteți legată de Craiova… Presupun că aveți amintiri plăcute și neplăcute despre acest oraș. Care sunt acestea?
S.M.V.K.: Sunt legată sufleteşte de Craiova deoarece toate vacanţele tinereţii mele le-am petrecut în acest oraş şi pe moşiile înconjurătoare, descrise cu amănunte în primul volum al memoriilor mele. Sunt legată de Craiova şi prin faptul că de aici își au obârşia familiile mele. Amintiri negative am de pe vremea când au intrat rușii în ţară, în 1944. Le-am descris în cărţile mele… Casa Vrăbieştilor era pe str. Buzeşti, aproape de cea a Vorvorenilor (actuala reşedinţă mitropolitană), unde a fost sau mai este Oficiul de Statistică. Casa bunicii mele, Lucreţia Defleury, este pe fosta Calea Severinului nr. 38. La Muzeul de Artă din Craiova, la etaj, este bustul mamei mele în marmură albă făcut de Miliţa Pătraşcu, studenta lui Constantin Brâncuşi.
