Tratatul cu Rusia

Ca un rationament sa fie, cat de cat, corect, el trebuie sa plece de la premise corecte sau, cel putin, onest formulate, fara prejudecati. Or, tocmai asta lipseste la noi, am impresia.

Sa iau cazul tratatului ce se negociaza cu Rusia. Si aici exista trei abordari posibile. Una, cea a adevarului golit de orice interese conjuncturale. Abordare in care concesiile n-au loc, deoarece ar leza adevarul. Alta a realismului, care face din concesii un argument deloc neglijabil, conform ideii ca „politica este arta de a servi conjuncturile“, cum nota Ludovic al XIV-lea. In fine, trebuie acceptat ca nu orice este negociabil.

As vrea sa fac cateva precizari. Oricata istorie ar fi produs la noi geografia, si in 1711, si in 1769, si in 1792, si in 1806, si in 1829, si in 1848, si in 1853, si in 1916, si, mai ales, dupa 1944, nu ma voi grabi sa iau in serios aceasta fraza a lui Edgar Quinet: „Prietenia Rusiei a fost mai funesta pentru Romania decat ostilitatea tuturor celorlalte popoare la un loc“. Pe vremea cand se facea mare galagie pe tema „telefonului rosu“, am deplans isteria antiruseasca, vazand in ea o moda periculoasa. Deoarece unii au socotit ca-si vor demonstra optiunea prooccidentala mai convingator daca se vor uita urat spre Est si vor judeca in „alb“ si „negru“. Cam asa: tot ce se afla la Rasarit este rau, tot ce se afla la Apus este fara prihana. O rusofobie mioapa si contraproductiva a facut cariera la noi, iar ziua in care l-am vazut pe Putin strangandu-si mainile, calduros, cu Bush, dupa 11 septembrie, ne-a prins, cumva, nepregatiti.

Din perspectiva adevarului strict, faptele raman, insa, fapte. Am dat un tezaur Rusiei, in 1916, pe care avem dreptul sa-l vrem inapoi. Si ne-a fost luata, in baza unui pact gangsteresc, Ribbentrop-Molotov, o parte din tara. Intr-o asemenea abordare, e greu sa combati fraza spusa de Iorga in Consiliul de Coroana, de dupa ultimatumul sovietic din iunie 1940: „Frontierele nu se negociaza, se apara“. Si nimeni nu poate argumenta serios ca avem voie sa cedam, „de jure“, ceea ce am pierdut „de facto“.

In schimb, perspectiva realista ne obliga sa consimtim ca, intr-un viitor previzibil, nu putem spera la o reparatie practica a efectelor pactului Ribbentrop-Molotov. Nici la o restituire a Tezaurului, daca el mai exista. Apoi, ca tratatul cu Rusia e foarte important pentru decongelarea si normalizarea relatiilor noastre cu rusii. Pe fondul razboiului impotriva terorismului, Rusia a devenit aproape un aliat al Americii si si-a recastigat o parte din statutul de superputere, peste al carei cuvant administratia de la Washington nu va fi dispusa sa treaca usor. Pe deasupra, depindem, in multe privinte, de relatiile economice cu Rusia, care ne poate lasa oricand sa murim de frig. Oricat de multe si de neplacute ar fi, deci, unele amintiri istorice legate de Rusia, ca sa nu mai vorbim de perioada de ocupatie postbelica si de amenintarea care ni se flutura in timpul lui Ceausescu, „stati cuminti ca vin rusii“, e imperios necesar sa fim realisti.

Ramane problema problemelor. Ce este si ce nu este negociabil. Problema pe care politicienii nostri au eludat-o mereu prin sofisme. Cand Constantinescu ne-a facut teoria „sacrificiilor istorice“ pentru a justifica de ce s-a semnat tratatul cu Ucraina, fara nici o referire la banditescul pact Ribbentrop – Molotov, ni s-a explicat ca, in august 1939, nu Ucraina a semnat targul cu Hitler, ci URSS. Acum, guvernantii au intors placa. Pretentia de a vedea incriminat pactul Ribbentrop – Molotov n-ar mai fi „de actualitate“ intrucat teritoriile ce ne-au fost luate, in baza lui, nu intra in componenta Rusiei, ci a Ucrainei. Dl Geoana vorbeste de „inhibitii istorice“ de care ar fi cazul sa ne debarasam. Nu prea demult, primul ministru ne lamurea ca se impunea, din motive de onorabilitate, sa platim Suediei o datorie de 120 de milioane de dolari, veche de 70 de ani. Dar cand vine vorba de Tezaurul Romaniei, estimat la 93 de tone de aur (plus alte valori rare, inestimabile pentru istoria noastra), nu se mai observa aceeasi intransigenta.

Daca nu orice este negociabil inseamna ca exista decizii care n-ar putea fi luate nici prin referendum. Caci poporul roman de maine s-ar putea sa nu accepte hotarari ale poporului roman de azi, in materie de renuntari. Dar vor accepta rusii sa includa in tratat obligatia de a ne restitui Tezaurul, in caz ca mai exista, sau de a recunoaste ca Basarabia ne-a fost luata printr-un act de terorism international? Ma indoiesc. Ceea ce pot face negociatorii nostri e sa obtina, macar, ca aceste probleme sa ramana, explicit, deschise. Aici inceteaza, cred eu, dreptul lor de a negocia.