Scriitorul, jurnalistul și omul politic Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți (Basarabia). Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj și a făcut studii liceale la Craiova și la București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1963-1968); bursier, pentru un an, al Universității din Iowa-SUA (1970-1971).
A lucrat în presa scrisă ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-șef adjunct) și Luceafărul (1970-1972). Din 1973 până în 1985 este redactor-șef al revistei Flacăra. În aceeași perioadă a inițiat și a condus Cenaclul Flacăra, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog.
La 7 mai 1990, înființează Cenaclul ”Totuși iubirea”. Noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău.
De-a lungul anilor desfășoară o activitate extrem de bogată ca ziarist. Colaborează la: România liberă, Scânteia tineretului, Magazin, Săptămâna, Luceafărul, România literară, până în 1990, și, după liberalizarea presei din decembrie 1989, la Românul, Libertatea, Pro Sport, Gazeta sporturilor, Republica, Timpul, Sport Star, 7 Zile, Jurnalul național, Sportul românesc etc.
Adrian Păunescu la un spectacol al Cenaclului Flacăra, la Craiova,1982.
Realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul Flacăra (1980-1985). Proprietar, fondator și președinte-director general al Editurii și Fundației ”Adrian Păunescu” SRL (din 1990). A condus revista ”Flacăra lui Adrian Păunescu”.
Ca poet, a debutat în revista Luceafărul (1 mai 1960), iar editorial cu volumul ”Ultrasentimente” (1965). A publicat foarte multe volume de versuri, printre care: ”Mieii primi” (1967), ”Fântâna somnambulă” (1968), ”Istoria unei secunde” (1971), ”Repetabila povară” (1974), ”Pământul deocamdată” (1977), ”Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), ”Iubiți-vă pe tunuri” (1981), ”Rezervația de zimbri” (1982), ”Totuși, iubirea” (1983), ”Viața mea e un roman” (1987), ”Sunt un om liber” (1989), ”Poezii cenzurate” (1990), ”Româniada” (1993), ”Front fără învingători” (1995), ”Infracțiunea de a fi” (1996), ”Tragedia națională. Sonete și alte poezii noi” (1997), ”Deromânizarea României” (1998), ”Cartea cărților de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), ”Până la capăt” (2002), ”Liber să sufăr” (2003), ”Din doi în doi” (2003), ”Antiprimăvara” (2005), ”Un om pe niște scări” (2006), ”De mamă și de foaie verde” (2006), ”Copaci fără pădure” (2006), ”Vagabonzi pe plaiul mioritic” (2007), ”Rugă pentru părinți” (a IV-a ediție, 2007), ”Încă viu” (2008), ”Libertatea de unică folosință” (2009).
Poetul în 1993.
A scris și literatură pentru copii, proză fantastică (”Cărțile poștale ale morții”, 1970), reportaj (”De la Bârca la Viena și înapoi”, 1982).
A primit premii și distincții pentru poezie și activitate jurnalistică, dintre care menționăm: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1968-1971); Ordinul Crucea Germaniei (1973); Meritul Cultural — clasa a doua (1979); Premiul Academiei Române (1983); Premiul pentru literatură decernat de Revista Literatură și Artă de la Chișinău (1994); Premiul pentru poezie al Centrului Internațional Ecumenic și al Băncii Religiilor (1995); Premiul Fundației Damian Ureche pentru poezie (1996); Premiul Fundației ”Niște țărani” — 1999; Diploma și Trofeul Fundației ”România 2000”, Premiul „Soarele de Aur”, în cadrul celei de-a XV-a Gale a Premiilor Revistei „Ambasador” de la Târgu Mureș (2008).
Din 1994, a fost ales, mai mulți ani la rând, președinte al Congresului Spiritualității Românești, desfășurat la Băile Herculane.
La 29 mai 2009, consiliul director al clubului de fotbal Universitatea Craiova, a decis să îi ofere poetului Adrian Păunescu titlul de președinte de onoare, titlu meritat din plin de cel care a apărat fără ezitare echipa-fanion a Olteniei de-a lungul timpului.
Adrian Păunescu la lansarea volumului ”Din doi în doi”, 2003.
La 12 august 2010, a fost ales membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei. Potrivit președintelui acestui for științific, Gheorghe Duca, distincția a fost acordată ”pentru contribuția substanțială la procesul de apropiere a celor două maluri ale Prutului, inclusiv prin organizarea spectacolelor ‘Flacăra’, de asemenea, pentru promovarea consecventă a adevărului științific privind limba și literatura română în Republica Moldova”.
”Cum aș putea considera decât ca o încununare a întregii mele vieți, decizia Academiei Republicii Moldova de a mi se face onoarea să fiu primit în rândurile sale? Martorii acelor ani nu mai sunt. E doar Basarabia eternă, cu toate suferințele și speranțele ei. Și sunteți dv., memoria neamului. Vă mulțumesc recunoscător, cu atât mai mult cu cât normalitatea, care e pentru toți românii limba română, a fost și — uneori — mai este pentru mulți dintre dv. ocazia unei lupte, a unei jertfe, nu o simplă fatalitate geografică”, spunea poetul, în cuvântul său la ceremonia de la Chișinău.
Adrian Păunescu la aniversarea poetului Grigore Vieru, 1995.
Relația lui Adrian Păunescu cu Basarabia a fost cu totul specială. Născut în Basarabia, a părăsit ținutul natal sub presiunea războiului. ”Nu aveam un an când m-a luat mama în brațe, m-a trecut Prutul și m-a pierdut într-un tren plin cu soldați români înfrânți”, spunea ori de câte ori avea ocazia poetul Adrian Păunescu.
Adrian Păunescu și-a început cariera politică încă din timpul regimului comunist. Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației UTC de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al PCR. Intelectual de stânga, după 1989 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeț (din aug. 1992), devenind prim-vicepreședinte (ian. 1995-iun. 1998) și președinte executiv (iun.-sept. 1998) al formațiunii politice. În 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale, pe care le-a pierdut. La 21 septembrie 1998 demisionează din toate funcțiile deținute în PSM. Membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit Partidul Social Democrat).
A fost senator PSM de Dolj (1992-1996) și reprezentant al României la Consiliul Europei (1993-1996). În legislatura 2000-2004 a fost senator PSD de Dolj, iar la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004, a obținut un nou mandat de senator, reprezentând de această dată județul Hunedoara. De-a lungul celor trei legislaturi, Adrian Păunescu a fost președintele Comisiei senatoriale pentru cultură, culte, artă și mijloace de informare în masă. Adrian Păunescu a candidat la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, vizând un al doilea mandat de senator de Hunedoara, dar nu a mai intrat în Parlament.
Între anii 1961 și 1977 a fost căsătorit cu poeta Constanța Buzea, cu care a avut doi copii: Ioana și Andrei. În 1990 s-a căsătorit cu Carmen Antal, cu care a avut un copil, Ana Maria.
La 3 august 2008, Adrian Păunescu nota, pe blogul personal: ”Am trecut printr-o perioadă grea, plină de solicitări și de provocări, perioadă pe care aveam datoria s-o iau în serios, în toate datele ei. Le răspund, în această clipă, tuturor compatrioților care mi s-au adresat, pe blog, prin poștă sau prin scurte mesaje telefonice. Le mulțumesc, emoționat. Nu e puțin lucru să ai atâția prieteni și să exiști în conștiința atâtor oameni. Știu și, vai, simt că, și dacă aș fi nemuritor, tot ar trebui să mor și tot o să mor, pentru a-mi plăti impozitul la care obligă încercarea de a fi etern. Sunt muritor și de aceea am puterea să mă bucur de fiecare întârziere a mea pe acest pământ răbdător”.
Într-un editorial publicat la 21 iunie 2010, în cotidianul Jurnalul Național, Adrian Păunescu a menționat că suferă de o boală gravă, fără să-și facă public și diagnosticul.
Primul bust de bronz dedicat poetului Adrian Păunescu a fost dezvelit la 30 noiembrie 2010, pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia. La 10 ianuarie 2011, a fost vernisată expoziția „Linii”, care cuprinde 74 de portrete, purtând semnătura lui Adrian Păunescu.
A murit la 5 noiembrie 2010, la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese internat la 26 octombrie 2010 cu probleme cardiace, renale, hepatice și respiratorii.
Opera poetului Adrian Păunescu a fost apreciată de multe nume sonore ale unor oameni de cultură — scriitori, critici literari, academicieni — care și-au declarat, de-a lungul anilor, aprecierea față de valoarea incontestabilă a creației acestuia.
Eugen Simion: ”Pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca și cuvintele, sunt prea strâmte. El crește repede și haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginației sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a ultrasentimentelor. Totuși, poemele rezistă și, la sfârșit, poetul trimite un poruncitor mesaj generației sale: Ridică-te-n picioare, salută, Generație, / Am scris această carte pe care o ador”.
Alături de scriitorul Fănuș Neagu, în 2004.
Marin Sorescu: ”Poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie — și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, e un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămân în minte și farmecul lor e greu de explicat”.
În ultimul interviu acordat AGERPRES, la 17 iulie 2009, Adrian Păunescu declara: ”Eu nu aș fi vrut neapărat să împlinesc 66 de ani. Vroiam să o ia înapoi ceasornicul, să o ia înapoi calendarul, numai că nu se poate, și atunci, fatalmente, trec prin această încercare. 66 de ani înseamnă și mai multă tristețe, și mai multă responsabilitate, și mai multă speranță, pentru că eu sunt de ani și ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o țară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale. (…) Ce era dacă eram numai poet? Care era substanța scrisului meu, să zicem așa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relație cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind și, cum am zis despre Bob Dylan, ‘Și am murit trăind”’.
