În zona centrală a Bucureştiului, lângă Piaţa Rosetti, pe strada Cristian Radu, la numărul 1, se află un bloc vechi, cu cinci etaje, din epoca trecută, cu tencuiala fisurată şi înnegrită, un imobil care face notă distinctă de clădirile din jur. Aflu că ar fi fost construit prin anii 1934-1935. Privit din stradă, pare, într-un fel, un bloc abandonat, dar aparenţele înşală. Este un bloc ce ar putea trece drept o realizare a arhitecturii interbelice. Aici, la etajul al doilea, locuieşte, din 1978, scriitoarea Ileana Vulpescu.
Apropiindu-mă de intrarea în bloc, observ pe clădire o placă memorială pe care scrie că imobilul s-a construit pe pământul unde a fost casa familiei Eliade şi că viitorul mare filosof şi scriitor Mircea Gh. Eliade a locuit 12 ani în respectiva casă cu mansardă de pe strada Melodiei – aşa se numea pe atunci strada.
Memorialistica lui Eliade cuprinde şi amănunte despre casa de pe strada Melodiei, fiind evocaţi anii petrecuţi de el în mansardă; „Mansarda aceea a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa mea (…) A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui 12 ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-şase ani singur“. În această celebră mansardă, tânărul Mircea Eliade a scris, printre altele, şi „Romanul adolescentului miop“. Şi tot în această mansardă s-a întâlnit cu Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica…
„Am fost obligaţi să vindem din cărţi“
După cutremurul din martie 1977, soţii Ileana și Romulus Vulpescu au primit în acest bloc repartiţie pentru un apartament (apartamentul 10) la etajul al II-lea. Iniţial, au stat într-o cameră de trecere din casa părinţilor lui Romulus Vulpescu, apoi cei doi scriitori au locuit într-o casă care a fost demolată.
Din 2012, Ileana Vulpescu locuieşte singură în apartament. Fiica, Ioana, a murit pe 12 august 2012, la doar 41 de ani, iar după o lună, pe 18 septembrie, a trecut la cele veşnice şi Romulus Vulpescu. Romanul „Noi, doamnă doctor, cînd o să murim?“ a fost scris în perioada 14 iunie 2011 – 1 mai 2012: „Cartea era scrisă înainte ca Ioana şi Romulus să plece din lumea asta, însă ei n-au citit-o! Era scrisă într-un regim normal de viaţă. Astăzi titlul cărţii mi se pare premonitoriu“ (Ileana Vulpescu). Volumul este dedicat „Soţului meu, Romulus şi fiicei noastre, Ioana, in memoriam“.
Apartamentul este plin-plin de cărţi, rafturile cu volume te întâmpină încă din holul de intrare. „Nu am o evidenţă a numărului de cărţi, nu le-am numărat, nu m-a interesat numărul lor, nu văd ce importanţă ar avea acest amănunt. Cred că acum au mai rămas peste 10.000 de volume, din care multe, probabil 3.000 sînt cu autograf. Am avut mai multe… Romulus spunea într-un interviu că am avut aproape 20.000 de cărţi, din care peste 3.000 cu autografe, printre care şi al unui laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Samuel Beckett, volum pe care l-am dat… Nu-l contrazic… Am fost obligaţi să vindem din cărţi. Din ce motive? Se subînţeleg…“ (Ileana Vulpescu).
Celebra scriitoare, rămasă din 2012 fără cei dragi, locuieşte acum cu un… „analfabet“: Tanu. „Este motanul meu, un pisoi blînd, prietenos şi ascultător. Are vîrsta de zece ani“, mi-l „prezintă“ Ileana Vulpescu pe răsfăţatul motan…
Altfel, am rugat-o să-mi arate şi câteva fotografii. Am avut privilegiul de a vedea aproape 100 de fotografii! Majoritatea alb-negru, printre care unele istorice, aş zice: Ion Barbu cu soţia în Germania, el, cu primul lui căţel. Şi cei doi soţi Vulpescu imortalizaţi în câteva fotografii la Bratovoeşti (1957) şi la celebrul Palat (Villa) Borghese (Roma, 1969 ) ş.a.m.d.
Amintiri din Bratovoeşti şi din Craiova
Ileana Vulpescu a petrecut primii şapte ani de acasă în Bratovoeşti-Dolj (unde s-a născut pe 21 mai 1932): „Am fost copil singur la mama. Tata a murit cînd aveam doi ani. Am crescut la marginea satului, departe de orice vecini. Deşi mi-a plăcut de totdeauna să stau de vorbă cu oamenii – şi, mai ales, cu cei mult mai bătrîni decît mine – cînd eram copil, cel mai bine petreceam (şi fiindcă n-aveam cu cine să mă joc) plimbîndu-mă prin cîmp, vorbind de una singură şi inventîndu-mi poveşti. Personajele din basme îmi erau familiare“.
În 1939, mama Ilenei s-a recăsătorit şi familia a plecat la Craiova: „Plecarea din marginea satului Bratovoeşti, de pe malul unui pîrîu cît un fir de aţă, a fost una dintre cele mai mari dureri din viaţa mea… La Craiova, aveam vecini, aveam copii de-o vîrstă cu mine, şi descopeream cinematograful… Aveam tot ce v-am spus, dar îmi muriseră personajele din basme… De copiii din vecini m-am despărţit chiar în copilărie: au plecat din Craiova. Eram cu toţii camaradă, tovarăşă de joacă, dar prietenă trup şi suflet n-am fost cu nimeni: îmi lipsea elanul confesiv.
În clasa a treia de liceu, m-am îmbolnăvit şi a trebuit să mă retrag de la şcoală. Peste doi ani, aveam să stau cincisprezece luni în gips. Nu venea nici o colegă să mă vadă.
Toată lumea se ferea – şi, pe bună-dreptate – de tuberculoză, boală cam fără leac pe vremea aceea. Boala-mi dădea timp să mă gîndesc, să citesc, s-ascult muzică. Începeam să mă uit cu alţi ochi la lume. Mi-am dat seama cît de uşor eşti exclus, dintr-un motiv sau dintr-altul, cît de precare sînt relaţiile dintre oameni, cît de fragilă este viaţa. Pentru prima oară, am simţit singurătatea ca pe-o inevitabilă condiţie sufletească.
După ce-am reintrat într-un circuit normal, deşi-mi făceam şcoala-n particular, m-am împrietenit cu trei fete… Am cunoscut de copil oameni amărîţi, oameni nenorociţi. Ei şi boala m-au învăţat cîteva lucruri esenţiale: să deosebesc necazul de nenorocire, să nu mă supăr pe omenire pentru soarta mea, să n-am vanităţi şi să-mi păstrez firea în faţa adversităţilor de orice fel…“.
N.R. În declarațiile scriitoarei Ileana Vulpescu s-a păstrat scrierea cu „î“ din „i“.
