Cazul Antonescu

Am amintiri putine din timpul lui Antonescu. Poate si din pricina ca trecerea mea de la copilarie la adolescenta s-a petrecut in conditii aparte, care m-au facut sa ma baricadez in caracterul meu introvertit. Mai vii sunt doua. O scena vazuta pe bulevardul Elisabeta, in dreptul Cercului Militar, unde niste politisti inarmati cu foarfece taiau pantalonii si cravatele malagambistilor (malagambistii erau nonconformisti care purtau pantaloni stransi pe picior, gulere inalte si haine cu umeri deselati, moda lansata intr-un bar unde Sergiu Malagamba isi demonstra virtuozitatea la baterie), socotindu-le o obraznicie intr-o tara aflata in razboi. Apoi, momentul in care, in toamna anului 1940, clasa in care ma gaseam – clasa a IV-a B de la Liceul „Spiru Haret“ – a ramas cu multe banci goale dupa inlaturarea din scoala a elevilor evrei, victime ale legilor rasiale. Imi mai amintesc, ca prin ceata, figura lui Mihai Antonescu privind pietonii, din spatele ferestrei biroului sau, undeva pe strada Batistei. In rest, memoria a retinut doar hartia vanata de camuflaj, obligatorie dupa caderea serii, noptile transformate in balti de intuneric, trenurile inghetate care se indreptau spre front sau porecla data maresalului, „Cainele rosu“.

Cred ca nu ma insel, totusi, spunand ca mitul lui Antonescu nu s-a format in timpul razboiului. Acest mit s-a nascut dupa procesul lui Antonescu si dupa executarea lui, pe fondul frondei antisovietice, si s-a complicat, in subteranele psihologiei colective, devenind, in timpul lui Ceausescu, numai pe jumatate subversiv. Nu-mi amintesc ca la 23 august 1944, cand maresalul a fost arestat la Palat de rege, sa fi existat reactii de opozitie. Dimpotriva, iesirea Romaniei din razboiul cu rusii, ajunsi deja in Moldova si amenintand sa rupa linia de aparare Focsani – Namoloasa – Galati, a fost primita cu credinta ca regele alesese raul cel mai mic. Abia moartea maresalului, intamplata doi ani mai tarziu, a provocat compasiune si un inceput de mitologie.

Vremurile n-au permis istoricilor sa clarifice „dosarul Antonescu“. Lipseau si documentele care puteau sa confirme ori sa relativizeze faptele puse in seama maresalului. Dupa ’89, cand istoria se putea limpezi, apele au fost tulburate de politica. Asa se face ca ridicatorii de statui au luat-o inaintea istoricilor si ca astazi, inca, ne gasim in fata unui paradox. Singura condamnare juridica a lui Antonescu, drept criminal de razboi, a fost decisa de un tribunal ilegitim impus de o putere straina. In libertate, de catre noi, cazul n-a fost niciodata judecat sau, macar, studiat, cu toate documentele pe masa. Incat niste intrebari mi se par logice. Putem vedea razboiul din Rasarit doar prin ochii unui tribunal care executa ordinele Moscovei? N-ar trebui sa avem propria noastra judecata, intemeiata pe documente? Apoi: Horty, amiralul Ungariei, n-a fost fascist si criminal de razboi? De ce atunci Occidentul n-a protestat ca lui Horty i s-au facut funeralii nationale?

As vrea sa fiu bine inteles. Nu pledez pentru absolvirea maresalului de vinovatii. Crimele de razboi, cate au fost si unde au fost, raman impardonabile. Problema e ca ele trebuie probate si lamurite in limitele stricte ale adevarului. Iata de ce e necesara o cercetare serioasa a arhivelor, pentru a separa mitologia de istorie.

Exista, imi dau seama, si o miza externa a chestiunii. In principiu, inteleg de ce Adrian Nastase a promis la Washington ca se va opune eroizarii celor considerati criminali de razboi. Grabite si ostentative, statuile lui Antonescu ne pot costa neprimirea in NATO. Nu ne putem ingadui sa dam cu piciorul sanselor, cate exista. Dar nici n-ar fi placut sa vezi ca adevarul e inlocuit cu ordine venite din afara. Mai ales ca, inevitabil, culpele maresalului se transfera asupra Romaniei. Ma tem ca politicienilor nostri le e foarte greu sa gaseasca un punct de echilibru, evitand, in egala masura, datul cu tifla si servilismul, de aceea, daca nici ridicatorii de statui nu trebuie s-o ia inaintea istoricilor, nici politicienii n-ar trebui s-o faca. Istoria Romaniei trebuie scrisa respectandu-se doar adevarul.