Intre risul lui Caragiale si plinsul lui Bacovia

In sfirsit, au venit primele stiri verificate ca se fura brazii. Faptul ca se fura brazi e un semn bun, de vitalitate, de crestere zero. In ziua in care hotia de brazi va inceta, viitorul nostru va fi compromis. Ziua aceea va fi de doliu, fiindca numitul cos zilnic – despre care citesc toti, dar pe care il pipaie din ce in ce mai putini – nu va mai gasi pe nimeni acasa. Conceptul statistic de cos zilnic va dainui populatiei amarite si sub pragul disperarii. Hotii de brazi si anuntarea constanta a cosului zilnic sint garantia ca, de ninge sau ploua, avem canadiana noua si un viitor pe masura. Sint temelia optimismului. Incolo, cum le stiti, ingheata sub nameti comunele din Suceava, ninge linistit la munte, iar la ses pungasii isi dau cu stingul in dreptul, vezi patania unui cotidian central, care face asertiunea ca aproape toate tunurile financiare care s-au dat in Romania au avut drept principala victima statul. Dar, trecind cu uitarea peste nasterea proprie, o uriasa metafora a smecheririi statului. La vremea privatizarii sale, totul era vers. Doar iubirile se faceau pe tunuri si, sa ne ierte poetul ca-i folosim versul si sa nu ne dea in judecata, stim ca are mina buna, dar noi avem bani putini. La vremea improprietaririi respectivului cotidian, privatizarile se faceau pe blat, cu tunuri in contul statului. Dar cine are gura mai mare, se stie dintotdeauna, iese in strada si striga: „Hotii!“.

Revenind la ninsoare, la fulgii mari, diafani, imateriali, vom spune ca expresia cea mai frumoasa (daca e frumoasa, e si adevarata) care s-a spus vreodata la vreun post TV este cea utilizata de o fata la „Casatorie in direct“: „Nu intelegi ca nu merge nimic. Este George Bacovia intre noi“. Culmea fericirii e ca elevii mai stiu de Bacovia. Ca il inteleg si-l aplica realitatii. Culmea nefericirii e ca avea dreptate. Toate se consuma in tara asta intre risul lui Caragiale si plinsul lui Bacovia. Asa a fost si la Ziua Nationala. In cluburile de noapte, patriotismul s-a manifestat intre baloane si prezervative, iar ziua, in fata cazanelor nationale cu fasole ca la armata. Cine a avut bani a dat si o gura de tuica. La Alba Iulia, capitala Reintregirii, s-a dat si apa calda. La Arcul de Triumf, veteranii de razboi s-au sculat cu noaptea in cap, sa aiba timp sa se imbrace intre tremuraturile virstei, sa-si puna decoratiile si sa se duca la monument, unde sperau sa fie vedetele reuniunii. N-a fost sa fie asa. Doamne in blanuri s-au inghesuit mai abitir ca saracii la fasole sa ia fata batrinetului, care n-avea alta vina decit aceea ca prinsesera Marea Unire si tranzitia. Si se mai sculasera si la patru dimineata, multi cu gindul ca poate fi ultima lor Zi Nationala.

Peste toate insa ramine intimplarea absolut fermecatoare ca sapte insi din Sudan, Somalia si Biafra au fost desertati de calauze la granita, la Vaslui, spunindu-li-se ca au ajuns in Germania. Pina in Germania au platit, in Germania coboara. Somalezii erau nauciti. Nu se lovea deloc peisajul de ceea ce stiau ei ca ar fi Germania, pentru care platisera cu banii strinsi pe ultimii doi ani. Erau nauciti si indignati. Ca sa fiu cinstit, indignarea lor m-a indignat si pe mine. De ce adica n-ar fi putut fi aici Germania?