Batrinii de la Centrul de ingrijire si asistenta din Slatina nu mai asteapta nimic de la viata. Copiii sau nepotii i-au uitat, iar singurele lucruri care ii mai bucura sint povestile colegilor de suferinta rostite pe soptite la ceasul inserarii. Batrinii stau cite trei-patru in camera si fiecare spera ca, intr-o zi, cineva din familia pe care au avut-o va veni sa-i vada.
Investitiile pe care Marian Stoica, directorul centrului, le-a facut aici de cind a preluat conducerea caminului, in decembrie 1999, (montarea unei centrale termice, termopan etc.) usureaza trecerea zilelor pentru multi din camin. Unii dintre ei s-au obisnuit deja aici. Altii inca spera ca va veni cineva din familie si ii va lua inapoi. Din pacate, unii ramin doar cu speranta…
S-au cunoscut si s-au „luat“ la Spitalul din Schitu-Greci
Cei mai vechi locatari ai Centrului de ingrijire si asistenta din Slatina sint Zamfir si Tudora Ioneanu. Ei locuiesc in camin inca de la darea sa in folosinta – 18 octombrie 1983. Au ajuns aici venind de la Caminul pentru handicapati din Cezieni. „Ne-au primit cu mamaliguta, smintina si cafeluta“, isi aminteste cu nostalgie baba Tudorita. Mai mare decit sotul ei, nea Ionel (cum ii zic toti), cu aproape patru ani, baba Tudorita l-a cunoscut pe acesta la Spitalul de neuropsihiatrie din comuna Schitu-Greci, in anul 1970. „Ma batuse primul meu barbat“, spune ea cu lacrimi in ochi „si am fost adusa mai mult moarta decit vie la Schitu. Avind diagnosticul de schizofrenie, s-a considerat, cred, ca aici trebuie sa ma aduca si nu la Spitalul din Slatina. Dupa ce mi-au facut o injectie, mi-am revenit, dar nu mi s-a mai dat voie sa plec de acolo. La putin timp l-am cunoscut pe Ionel“.
Cu timpul, cei doi si-au dat seama ca au mai multe in comun decit ar fi crezut. Amindoi aveau cite un handicap, care insa nu-i impiedica sa se inteleaga: ea suferea de schizofrenie, iar el avea doar un singur deget la mina dreapta si o proteza la picior, de la genunchi in jos. Asa s-a facut ca, intr-o zi, Tudorita si Ionel au decis ca, decit sa se chinuiasca fiecare, este mai bine sa indure impreuna greutatile vietii…
Faptul ca nu s-a putut folosi de mina dreapta nu l-a impiedicat pe nea Ionel sa urmeze patru clase si sa invete sa scrie cu mina stinga. Mai tirziu a prins chiar si mestesugul cizmariei de la un prieten de la Spitalul din Schitu. De cind au ajuns la Centrul de la Slatina, cei doi batrinei au avut sansa de a li se da, numai lor, o camera cu doua paturi. Aici, ei si-au adunat toata agoniseala de o viata. Pe un perete este un alt obiect de pret al familiei Ioneanu – un panou cu poze vechi in care au fost surprinse anumite momente din viata celor doi. Intrebindu-i cum li se pare viata la camin, baba Tudorita si nea Ionel au raspuns simplu: „Ne-am invatat“. Intr-adevar, dupa ce au trait aproape 20 de ani in acest loc, sotii Ioneanu s-au impacat cu tot ceea ce-i inconjoara. Talentul extraordinar al lui nea Ionel intr-ale cizmariei ii ajuta sa mai stringa ceva bani de pe urma comenzilor de la prieteni sau chiar din rindul personalului caminului.
