Investigatiile cu privire la luarile de ostatici care implica (prin intermediul ostaticilor, al rapitorilor sau al teritoriului) mai multe tari sint reglementate printr-o conventie a Natiunilor Unite, ratificata atit de România, cit si de Statele Unite si de Irak. Conventia Internationala Impotriva Luarii de Ostatici a fost adoptata la New York, pe 18 decembrie 1979, România aderind la aceasta prin Decretul-lege nr. 111/30 martie 1990, Irakul in octombrie 1980, iar Statele Unite pe 7 decembrie 1984.
Conventia defineste luarea de ostatici drept sechestrarea, detinerea sau amenintarea cu moartea, cu ranirea sau cu continuarea lipsirii de libertate a unei persoane, cu scopul de a determina o a treia parte (un stat, o organizatie internationala ori un alt fel de entitate) sa faca un anumit lucru ori sa renunte la o anume actiune.
Aceasta intelegere a fost aplicata si in cazul ziaristilor români, Marie-Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Ovidiu Ohanesian, care s-au intors luni in tara, in timp ce Mohammad Munaf, care are dubla cetatenie, americana si irakiana, a fost preluat in custodie de autoritatile americane.
Prin conventie, statele semnatare s-au angajat sa introduca in legile lor pedepse pentru infractiunea de luare de ostatici, in raport de gravitatea ei, aceasta nefiind aplicabila in cazul unei rapiri domestice, adica atunci cind este implicat un singur stat.
Potrivit aceleiasi intelegeri interstatale, semnatarele trebuie sa coopereze pentru prevenirea unor astfel de situatii, facind schimb de informatii si luind toate masurile pentru a preveni pregatirea, pe teritoriul lor, a unor actiuni de luare de ostatici.
De asemenea, statul pe teritoriul caruia sint retinuti ostaticii trebuie sa ia toate masurile pentru a usura situatia acestora, a asigura eliberarea lor si, ulterior, plecarea spre tara de origine. Daca vreun bun obtinut de la ostatici de catre rapitori, in urma sechestrarii, ajunge in proprietatea statului respectiv, atunci autoritatile acestuia trebuie sa returneze bunul respectiv cit mai repede posibil, fie ostaticilor, fie reprezentantilor lor.
Conventia mai prevede ca statele semnatare trebuie sa stabileasca, de comun acord, jurisdictia in situatiile in care luarea de ostatici are loc la bordul unui vapor sau avion. Jurisdictia trebuie stabilita si atunci cind rapirea implica participarea unor persoane (victime sau rapitori) cu alta cetatenie decit cea a tarii in care are loc rapirea. Aceleasi masuri trebuie luate si atunci cind rapitorul comite o astfel de actiune pe teritoriul statului sau, iar acesta nu il extradeaza catre una din tarile care au legatura cu incidentul. Autoritatile din statul pe teritoriul caruia se afla rapitorul trebuie sa il retina pe acesta si sa se asigure ca el va fi disponibil pentru orice procedura judiciara sau pentru extradare, totodata fiind necesara inceperea unei anchete rapide si comunicarea rezultatelor ei celorlalte tari implicate pentru clarificarea jurisdictiei. In ceea ce priveste extradarea rapitorilor, aceasta poate fi refuzata daca reprezentantii statului in care se afla acestia au motive temeinice sa creada ca, la revenirea lor in tara de origine, drepturile le vor fi incalcate ori vor fi supusi persecutiilor. Conventia mai obliga statele semnatare ca, in cazul in care refuza extradarea rapitorilor, sa ancheteze faptele acestora conform legilor sale si sa instrumenteze dosarul lor la fel de temeinic precum orice alta incalcare a legilor nationale.
Un alt articol al conventiei face referire la faptul ca statele trebuie sa se sprijine reciproc in anchetarea luarilor de ostatici, inclusiv prin furnizarea probelor necesare, luarea in custodie si orice alte masuri in privinta rapitorilor urmind sa fie transmise Secretariatului General al Natiunilor Unite, impreuna cu date concrete si complete legate de caz.
