Ieri la Ateneu era sala pe sfert ocupată la un concert cameral minunat în condiţiile în care biletul costa cât două pachete de ţigări. Într-un oraş cu milioane de locuitori. Nenumăraţi tineri fumează compulsiv în căutarea plăcerii de moment sau ca să-şi elimine stresul, îi văd prin curţile universităţii sau când merg cu ei pe teren.
Românii cred că imaginea televizată sau pe net înlocuieşte arta vie. E ca şi cum ai crede că produsele pornografice înlocuiesc împreunarea trupească naturală. Românii sunt ca şi morţi cultural, aşa cum o arată şi stadiul subscripţiilor pentru Cuminţenia pământului. Pentru români, poza gratuită cu această statuie pe desktop e suficientă, când şi atât nu e prea mult.
Dar nu numai. Ei sunt ca şi morţi biologic şi educaţional.
Mecanismul prin care chirurgii au ajuns să se spele pe mâini înainte de operaţie cu apă este de aceeaşi natură cu cel prin care milioane de tineri şi profesori, şi cercetători au fost formaţi în absenţa unor standarde academice şi au devenit plagiatori la diferite niveluri, de la referate de şcoală generală la teze de doctorat şi cărţi. Cei care vor să fie sancţionat plagiatul nu cu domnul Ponta luptă, ci cu aceste milioane de oameni care îl susţin în tăcere din spate.
În ambele cazuri, cei care au construit schema au primit bani grei pentru ce au făcut, direct sau prin simplul fapt că nu au muncit pentru banii primiţi ca să facă altceva decât au făcut.
În ambele cazuri a fost distrus în mod deliberat câte un pilon al naţiunii, cel al sănătăţii fizice şi cel al capacităţii de a gândi autonom.
O diferenţă importantă este că în cazul spitalelor cei îmbolnăviţi sunt vizibili şi cer tratare, dacă nu au murit deja, în cazul educaţiei cei bolnavi se cred normali şi vor să îi îmbolnăvească şi pe ceilalţi ca să elimine orice i-ar putea să le pună în pericol avantajele câştigate prin nemuncă.
România şi-ar putea reveni în gândire doar dacă bolnavii cu diplome şi titluri ar accepta că au nevoie de tratament, ar renunţa la pretenţia că sunt sănătoşi şi s-ar resemna cu gândul că tot ce pot oferi ei cultural şi profesional nu are nici o legătură cu pretenţiile de cunoaştere pe care le emană. Ori asta nu se poate întâmpla decât în mod miraculos, în general ei vor ţine cu dinţii de capitalul câştigat, de impostura folositoare social, îşi vor cultiva cu sfidare orgoliul şi cinismul.
România este o ţară fără viitor pentru decenii de acum înainte, o ţară cu o elită administrativă militarizată, o masă manipulabilă şi mici oaze de normalitate fie rural tradiţionale, fie urbane care pot supravieţui doar prin racordare cu tuburi de oxigen la spaţiul culturii occidentale sau la cel spiritual religios autentic.
Nu ştiu dacă s-a urmărit în mod deliberat asta sau era inevitabil în post-comunism, însă e clar că un român de azi nu poate aspira la ceva înalt, la o viaţă superioară intelectual, civic, politic, spiritual, dacă se raportează doar la ţară, dacă trăieşte în mod autarhic. Nu e nimic de construit doar cu valorile pe care le avem acum aici. Nu suntem un centru de civilizaţie şi nu iradiem nimic valoros în jur cu excepţia celor capabili care pleacă permanent spre Occident. Suntem mai bine ca alte ţări, dar într-un marasm din care nu putem ieşi singuri.
Apartenenţa la NATO şi Europa e singura şansă a României ca ţară.
Ar putea să pară că acest mic text este un prohod. Nu este. A şti care e punctul de plecare e doar condiţia necesară ca să putem construi ceva în mod realist, fără naivităţi şi minţire de sine, chiar şi aici.
Tot ce putem spera este un stat care să nu ne transforme în victime iresponsabile pe toţi. Vom produce ca români în ţara noastră cultură universală decenii de acum înainte doar printr-un război de gherilă împotriva propriilor concetăţeni, apărându-ne micile organizaţii sau grupuri funcţionale împotriva asaltului nesfârşit al imposturii agresive.
Dar vom produce.
Virgil Iordache-contributors.ro
