Lucrează fierul și lemnul așa cum rar s-a mai văzut și îi bat la poartă, veniți să-l vadă muncind, oameni din toată Oltenia. Cu toți stă de vorbă Fane Roşioru, din comuna doljeană Leu, iar cuvintele sale pline de duh merg direct la suflet. Ilie Moromete sau Iocan, fierarul din Siliştea-Gumeşti, care au intrat în istorie şi în folclor, sunt personajele în care se regăsește Fane Roșioru, căci scrierile lui Marin Preda îi sunt sursă de inspirație și în muncă, dar și în vorbă.
Dacă muzica îl are pe Vivaldi, cel numit „Preotul roșu“ pentru că era om al bisericii, dar și datorită culorii părului său, așa și satul românesc îl are pe Fane Roşioru, roșcovanul de la Leu. De fapt îl cheamă Florea Nedea, dar nimeni nu-i zice așa. Mai degrabă i se spune „Moromete“, căci acela este personajul în care Fane Roșioru se regăsește în totalitate, deși ne spune că are ceva și dintr-un alt erou al lui Marin Preda, Iocan, pentru că este fierar. „Eu prestez și meseria lui Iocan, de fierar, dar și pe cea a lui Ilie Moromete, de agricultor. Mă regăsesc în cele două personaje. Sunt țăran din tată în fiu, dar fierar am învățat să fiu pentru că nimeni în familia mea nu a practicat acest meșteșug. Așa îmi câștig existența“, recunoaște cu mândrie Fane Roșioru.
Din lumea satului de altădată
Odată ce ai intrat în curtea casei lui Fane Roșioru, „băiat de țară liniștit, care își vede de treaba lui și care iubește frumosul, liniștea, aproapele“, după cum el însuși ne mărturisește, ai impresia că ai pășit într-o altă dimensiune, cea a satului de odinioară. Obiectele vechi, țărănești, te întâmpină la tot pasul. Nimic nu este așezat la întâmplare, ci ca-ntr-o poveste din vremuri trecute. Florile sunt sădite în putini, carele în miniatură, decorate cu spice de grâu din producțiile anilor trecuți, vin să-și spună povestea, tot astfel cum, în aproape fiecare colț al curții, roțile de car se sprijină de gardul din lemn. „Obiectele din curte amintesc de rădăcinile poporului român, de munca pe care o presta țăranul. Asta se vede la mine în curte. Lemnul este frumosul la om în bătătură. Și Dumnezeu iubește lemnul. Nu știu alții cum sunt, dar la mine în curte frumosul este frumos“, spune Fane Roșioru.
Cântarul bunicului, fost negustor, ulcioare, o carpetă agățată pe gard, pick-up-ul vechi, felinarele, toate sunt puse în valoare, în apropierea fierăriei lui Iocan, realizată în miniatură de iscusitul meșter din Leu.
Obiectele noi care se nasc din mâinile și sufletul său vorbesc de satul românesc de altădată, căci sursă de inspirație este Marin Preda și „Moromeții“ lui, roman pe care Fane Roșioru îl ascultă la căști în timp ce lucrează în atelierul său din curtea casei. „Acum merg și eu în pas cu tehnologia, că dacă stau să citesc cartea fierul rămâne nebătut. Cum să nu fac un pas în față? Ar trebui și acum să șterg sticla lămpii?“, se întreabă Fane Roșioru, „Moromete“ de la Leu.
După ce a vizionat filmul realizat de Stere Gulea după romanul lui Marin Preda, Florea Nedea a înțeles că el este de acolo, din lumea aceea, așa că s-a lăsat inspirat și a creat obiecte pline de simboluri. „Am rămas marcat de filmul lui Stere Gulea. Mi-am zis: «Doamne, eu în povestea asta mă regăsesc. Sunt și agricultor, și fierar». M-am inspirat din romanul «Moromeții»“.
Tot de scrierile lui Marin Preda a fost inspirată și căruța lui Moromete. „Spițele sunt așezate în cruce. Catrina Moromete era o femeie credincioasă. Toporul și furca, ce se regăsesc în căruță, sunt unelte de bază ale țăranului. Capra de măsurat reprezintă corectitudinea țăranului român, pentru că el iubea cinstea. Blănile nu sunt puse cap în cap, iar răritura dintre ele reprezintă sărăcia și neajunsurile țăranului român.
Coasa e și ea aici, căci e mai presus de toate uneltele. În plus, suntem datori să trecem în lumea de dincolo. Așa am găsit eu de cuviință să fac această lucrare, din respect pentru tradiție, credință și cultură“, recunoaște Fane Roșioru.
Obiecte prețioase, cu valoare sentimentală, dar și lucruri utile se nasc în fierăria lui Fane Roșioru, sub atenta privire a membrilor familiei ce zâmbesc din pozele vechi ce stau agățate pe perete. „Este vorba de viața mea. Să nu creadă cineva că am fost un intelectual. Nu! Pozele vorbesc. Sunt băiat simplu de țară“, mărturisește Fane Roșioru. Toate ustensilele din atelierul său, de la strung până la ciocanul cu 70 de lovituri pe minut, sunt realizate de meșterul oltean. „De la fier vechi o bucată, de colo o bucată și, gata, le-am construit ca să-mi fac treaba cu ele“, povestește meșterul.
În „Poiana lui Iocan“
În fața atelierului este locul numit „Poiana lui Iocan“, căci acolo se adună, pe butuci de copac, la umbra nucilor, mușterii meșterului. „Poiana se umple de lume atunci când vine cineva pentru bătutul unui fier de plug, al unui târnăcop sau topor. Se vorbește aici, vedeți dumneavoastră, despre ideologia de țăran, căci nu ne interesează pe noi ce fac cei de sus, ci cu cât se mai vinde băniciorul, dacă a fătat vaca, dacă au răsărit porumbii, câți ari au fost puși, când sameni, cât ai făcut la pogon… La poarta mea vin oameni din alte sate, chiar dacă au fierari acolo, pentru că le place să stea de vorbă cu mine. Sunt asemeni mie. Și ei iubesc liniștea și frumosul“, povestește Fane Roșioru.
Oamenii îi apreciază munca, dar și vorbele de duh. „Eu am și două batoze, și oamenii mă iau cu drag să le bat porumbii. Nu negociez cu ei. Le-am cerut poate trei bănicioare de porumb la batoză. Dar oamenii în bunătatea lor spun: «Fane, mi-ai făcut cinste, mi-ai călcat pragul, ia, tată, un bănicior în plus, îl meriți! Da, oamenii mă văd foarte bine», povestește Fane Roșioru.
Acum, se așază pe un butuc vechi, tocit de ședere, în Poiana lui Iocan, la adăpostul nucului, să vadă ce mai scriu ziarele. Așteaptă un nou mușteriu pentru a încinge fierul și a dezbate ironic și cu umor problemele cotidiene.
