Situată la 30 de kilometri de Craiova, la graniţa dintre judeţele Gorj şi Dolj, comuna Melineşti este o întoarcere la trecut pentru cel care ajunge pe aceste meleaguri. În vremuri în care apar meserii din ce în ce mai sofisticate, oamenii de aici au îndeletniciri de mult uitate.
În Negoieşti, unul dintre cele 13 sate ale comunei Melineşti, porţile unora dintre localnici sunt decorate cu mături. Sunt aici zeci de bărbaţi care le confecţionează, iar Dumitru este unul dintre ei. S-a învăţat cu munca de mic, începând să facă mături de la 12 ani. Nu a avut de ales, căci părinţii s-au despărţit când el era încă un copil, iar viaţa a început să îşi arate colţii devreme. Neajunsurile erau multe, iar jocurile copilăriei s-au transformat în muncă pentru că mama trebuia ajutată. Cu banii pe care îi câştiga la început din vânzarea măturilor şi-a crescut fraţii. Azi, îşi creşte copiii de pe urma acestei îndeletniciri. „Am fost copii necăjiţi. Mama s-a despărţit de tata când eu aveam şase ani şi n-am avut cu ce să trăim. Nu puteam să ne ducem să furăm şi am început să muncim. Am făcut mături pentru ca mama să ne crească pe noi, iar eu să cresc, la rândul meu, copiii. Am doi, un băiat în clasa a şasea şi o fetiţă în clasa întâi. Nu e profitabil, dar trebuie să ne câştigăm existenţa“, povesteşte Dumitru Niculescu, din Negoieşti.
„Acum nu mai zgâriem parchetul cu mătura“
Dacă în copilărie mâinile poate i se mai poticneau în smocul de paie, azi nu îi ia mai mult de zece minute să facă o mătură. Îi fixează coada într-un tub şi bate în ea un cui pe care înfăşoară sârmă, prinde cu încredere o mână de sorg fără seminţe şi o învârteşte pe cotor în acelaşi timp în care roteşte tubul şi sârma. Încă două mâini de paie legate, de data aceasta, în sens invers, sunt „umerii“ măturii. Le prinde şi pe acestea bine cu sârmă, după care le coboară cu grijă pe lângă prima legătură. Adaugă feţele, nişte plante mai aspectuoase, taie vârfurile în mod egal şi mătura e aproape gata. Mai trebuie doar cusută. O fixează bine între două blăni şi cu o andrea improvizată lasă să treacă printre paie un rând de aţă albastră, unul de sârmă şi altul de aţă roşie, „ca rujul femeilor“, ca să fie mai frumoasă. O scoate apoi la poartă şi o vinde cu trei lei. În zilele bune, o dă şi cu patru, dar de cele mai multe ori clienţii negociază şi mai taie din preţ.
„Nu am făcut socoteala cât mă costă să fac o mătură. Coada o cumpăram până acum cu 80 de bani, acum s-a făcut 1,2 lei. Mai cumpăr sfoara, sârma, cuiele, iar de dat o dau cu trei-patru lei pe cea cu coadă şi cu doi lei pe cea fără coadă. Dar ştiţi cum e, când vine omul sărac şi îţi cere să mai laşi din preţ, mai laşi şi îi dai, ce să faci? Înainte, dădeam mai multe când începeau şcolile, când erau unităţi militare. Acum nu mai sunt nici unităţi militare, iar şcolile iau zece mături şi ţin doi-trei ani din ele. Acum s-a pus gresie, s-a pus parchet şi nu mai zgâriem parchetul cu mătura. Le vindem mai bine când mai sunt pomeni şi vin oamenii să cumpere ca să le dea de pomană“, a mai spus Dumitru.
Acesta face, în medie, 50 de mături – necusute – pe zi, cu ajutorul soţiei sale. Sorgul din care le confecţionează îl ia din câmp, iar în anii buni poate face dintr-un hectar de teren şi 1.000 de mături. În cei secetoşi, abia strânge materie primă pentru 300. Din cozile rămase și din bucăți de lemn face diverse ornamente, cu care gospodinele îşi pot înfrumuseţa grădinile sau casele. Şi pe acestea le scoate la poartă, în aşteptare de clienţi.