La 12 noiembrie, Armata Română sărbătorește Ziua Statului Major General.
După actul Unirii din 24 ianuarie 1859, contopirea celor două armate ale Principatelor avea să definească ‘întâiul pas către unirea definitivă a țărilor surori’, materializat prin numirea lui Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 octombrie 1859, în fruntea forțelor armate române, devenind comandantul suprem al acestora.
Acțiunea de unificare a început în martie 1859, când au fost dislocate la București două batalioane din Regimentul de muschetari și Bateria de artilerie călăreață din Iași, în capitala Moldovei deplasându-se un regiment de infanterie din Muntenia.
La începutul anului 1859, efectivele totale ale oștirii Moldovei numărau 4.238 de militari, în timp ce armata Țării Românești era formată din 6.359 de militari.
Tabăra institituită la Florești (Prahova) a avut un rol important în acest proces, aici concentrându-se circa 11.000 de oameni. Pusă inițial sub comanda generalului Constantin Milicescu, tabăra a fost preluată ulterior chiar de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În luna martie 1859, Comisia militară mixtă, întrunită la Focșani, a propus adoptarea aceleiași uniforme pentru ‘ambele corpuri ale armiei române’.
Apogeul transformărilor militare a fost atins la 12/24 noiembrie 1859, odată cu înființarea, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, a Corpului de Stat Major General al Principatelor Unite, organism format din ofițeri până la gradul de colonel inclusiv. Principala sa menire consta în crearea unei structuri militare unice de concepție și organizare pe întreaga armată.
În cei șapte ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, armata permanentă a cunoscut importante transformări de ordin calitativ și cantitativ. Din 1859 până în 1865 inclusiv, în medie 25% din bugetul anual a fost rezervat pentru satisfacerea nevoilor oștirii, pentru modernizarea acesteia.
Organism superior de concepție și comandă al Armatei, Statul Major General a fost principalul coordonator al procesului de dezvoltare și consolidare al oștirii române.
Prin măsurile și reformele concepute și materializate în această perioadă, România a fost capabilă să-și constituie o forță militară bine instruită, care avea să-și certifice capacitatea combativă și spiritul de sacrificiu, peste nici două decenii, în vâltoarea Războiului pentru Independență.
Agerpres
