Închisorile au fost deschise
Dar din ele nimeni n-a ieşit
Unii chiar s-au spânzurat de vise
Alţii chiar s-au îngropat în zid
Mircea Dinescu – „Cântec de lampă stinsă“
Democraţia nu este despre cum majoritatea poate decide orice, fără a ţine cont de minoritate. Nu se reduce la cifre şi la procente. Democraţia este despre cum cetăţenii decid cine şi în ce direcţie să conducă societatea. În mod sigur oamenii nu vor fi niciodată toţi de aceeaşi părere, iar direcţia generală este dată de majoritate. Asta nu înseamnă, însă, că această majoritate poate legitima orice. Nu poate legitima încălcarea legii sau a drepturilor pe care toţi am convenit că le respectăm. Asta ar trebui să se întâmple într-un stat de drept. Un primar, chiar ales el cu o majoritate zdrobitoare, nu poate spune unui profesor să nu pună absenţă unui copil care întârzie la şcoală, pentru că nu aceasta este atribuţia lui. El are altele (multe altele) pe cap. Un ministru al justiţiei nu poate să îi spună unui judecător ce soluţie să dea într-un dosar chiar dacă (sau mai bine spus, mai ales dacă) îl judecă pe şeful lui de partid.
Tot ce am spus mai devreme par truisme, pe care aproape îţi este jenă să le reaminteşti. Şi totuşi. Când zeci de mii de oameni ies în stradă pentru a apăra astfel de adevăruri evidente este un semn că, din păcate, democraţia la noi nu este aşa de stabilă cum ne-am fi dorit sau cum ne aşteptam. În anii ‘90, stali-nistul convertit la democraţie Silviu Brucan ne dădea 20 de ani să învăţăm cum stau lucrurile în această nouă orânduire. La vremea aceea ne-am înfuriat, apoi am făcut tot ce ne-a stat în putere în următoarele patru cincinale pentru a-i da dreptate. Mai este puţin şi vom număra 30 de ani de la Revoluţie. Şi Puterea continuă să facă abuzuri de neînţeles chiar şi pentru cineva obişnuit cu „democraţia originală“ de pe malurile Dâmboviţei. Ceea ce pare a nu fi înţeles actuala Putere (dar se pare că este o constantă a celor care acced la ea) este faptul că votul care i-a fost acordat nu este un cec în alb. „Ne-au votat oamenii“ nu înseamnă „putem să facem ce vrem“.
Istoria postdecembristă a fost marcată de multe momente în care oamenii au ieşit în stradă, începând cu acel miting anti-FSN din 28 ianuarie 1990, urmat de contramanifestaţia care avea să anunţe mineriadele de mai târziu.
Şi, dacă ne uităm în urmă, putem spune că de fiecare dată când vocea străzii avea dreptate, Puterea reacţiona nervos şi disproporţionat. Ca atunci când cineva este prins cu mâţa în sac. În plus, bagajul de acuze la adresa protestatarilor este surprinzător de redus. De când minerii povesteau cum au găsit la sediul PNŢCD „droguri, arme, bani falşi şi maşini automate de scris“, nimic nu s-a mai inventat. Cei care ies în stradă să apere o idee sau un principiu devin, automat, „plătiţi“ (de data aceasta „tariful“ prezentat la una dintre televiziunile de casă PSD era 50 de lei de manifestant şi 30 de lei), neapărat de cineva din străinătate.
Discursul naţionalist-agresiv devine din nou la modă sau mai bine spus revine în prim-plan, pentru că el nu a dispărut niciodată din peisajul politicii româneşti. Încurajat de un context în care spaimele xenofobe devin tot mai prezente pe mapamond, acest tip de discurs a fost confiscat de o Putere care îl foloseşte fără scrupule pentru interesul ei, sau mai bine spus, pentru interesul unui grup restrâns care crede că prin vot a căpătat acces la orice resurse şi la permisiunea de a face orice.
Încet, încet, politica se întoarce la anii ‘90, când strada era una dintre principalele voci care menţineau linia democraţiei în România. S-au schimbat destul de multe din punct de vedere social şi tehnologic, dar taberele sunt cam aceleaşi – puterea cu capacitatea ei de manipulare şi represiune şi oamenii din stradă cu forţa dată de încrederea în principiile pe care le susţin.
Meciul se joacă!
