MOTO:
„Pe Roata Lumii ne-nvirtim/Natiuni si tari intregi/Analfabeti si filosofi/
Si cersetori, si regi…“ (Mihai Eminescu)
Cersetorii s-au adaptat si ei la tranzitie si in lumea lor, paradoxal, nu exista mila. Asta chiar daca e vorba de cei care traiesc din mila semenilor. In preajma Sarbatorilor, lupta pentru existenta, pentru un loc mai bun de cersit este acerba. In aceste zile, armate de cersetori au iesit pe strazile Severinului, in cautarea unor surse de venit care sa le ajunga macar pina va trece si Anul Nou.
La prima vedere, chiar daca luna decembrie nu se compara cu celelalte ale anului, nu s-a schimbat nici una din regulile meseriei de cersetor. Profesionistii sint ceva mai bine organizati, stiu cind si cum sa ceara, stiu cind si cum sa-si arate ranile lor hidoase. Puradeii sint in continuare supravegheati de la distanta si, la cel mai mic semn, dau alarma.
Numarul cersetorilor a crescut insa simtitor. Vadul ramine in continuare locul cheie. In centru, se cistiga binisor, desi cei cu mai multa dare de mina sint mai zgirciti decit ceilalti. Aici prind bine vorbele mestesugite, lucrurile mai socante si chiar hainele mai curate. Dincolo de centru se poarta milogelile, plansetele si statul cu mina intinsa ostentativ. Legea a ramas aceeasi, teritoriile nu se incalca. Fiecare trage pentru locul lui, cu care s-a obisnuit si unde stie ca are cistig. Nu intereseaza pe nimeni daca, de citiva ani buni, el cere bani pentru operatie, mereu aceeasi. Tot apar citiva trecatori noi, care nu stiu ca omul nu are nimic.
Cersitul de ocazie, neorganizat, e lipsit de spor. Ori esti luat la goana de obisnuitii locului, ori cistigi cit sa maninci. Ba chiar ai toate sansele ca la terminarea „serviciului“ sa te usureze concurenta de tot ce ai agonisit. Nici structura clientelei nu s-a schimbat radical. Femeile dau mai mult decit barbatii, tinerii mai mult decit adultii, tiganii sint mai darnici ca taranii, iar cei cu venituri medii sint mai sufletisti decit cei cu mari posibilitati. Partea proasta, considerata astfel de cersetori, este ca banii si-au pierdut valoarea. Nimic nu mai costa sub 4.000 de lei, exceptind o piine sau un ou. Si, in timp ce bogatii pescuiesc monedele de 500 de lei, saracii scot mai usor hirtia de 2.000, considerata de prisos prin buzunare.
„Nu trebuie sa-mi dati, e de ajuns ca va pare rau…“
Mirel si Sabina Lingurar au patru si respectiv trei ani. In fiecare dimineata, mama lor ii aduce de acasa si ii amplaseaza in zona Hotelului Parc. Nu are nici o importanta cum e vremea, daca sint minus 10 grade sau daca ninge. Citeva zdrente cu care sint imbracati, o cutie goala de margarina formeaza toata recuzita micutilor cersetori. Nici unul nu prea intelege ce se intimpla cu ei. Oamenii le mai lasa, pe linga citiva leuti, si bucati de piine, placinta, biscuiti.
Mirel ii infunda gura Sabinei cu alimente, in speranta ca se va opri din plins. Dupa un minut apare si „managerul“ (mama celor doi, n.r.), sa vada cum merg treburile. Goleste cutia cu bani si se face nevazuta. Mirel spune ca mama lor merge la gara, unde „bea cu prietenii“. Cind isi termina banii, vine sa ridice incasarile. Cel mai trist lucru ramine insa numarul mare, mereu crescind, de batrini al caror ultim dram de vointa si demnitate a fost invins. Nici macar nu privesc spre cel ce da, la fel cum nici acesta nu ii priveste.
In fata Spitalului Judetean, un pic mai departe de poarta, cam trei-patru pasi, sa nu se supere gardienii, sta un batrinel. Cei care intra sint parca mai milostivi decit cei care ies. In preajma Sarbatorilor de iarna, in speranta ca cel de la poarta se va ruga pentru sanatatea bolnavului pe care merg sa-l viziteze, severinenii se scotocesc prin buzunare si intind bancnotele spre cersetor. „1.000 de lei, saru’-mina, sa fie primit, lasati doamna, nu trebuie sa-mi dati, e de ajuns ca va pare rau“, zice amaritul. Doua tinere se opresc in fata intrarii, se scotocesc prin buzunare, scot citeva hirtii de 2.000 si se scuza rusinate ca nu au mai mult. „Multumesc tare mult, zice si cersetorul, poate ca intr-o zi nu am sa mai fiu nevoit sa-mi exhib decrepitudinea“, spune aproape soptit batrinul. Cei din preajma lui ramin aproape muti, crezind ca n-au inteles bine. „Nu e sarac, iti spun eu ca nu, cred ca e intelectual…“, aude amaritul cu carton in mina. Tacut, barbatul priveste in jos si se gindeste daca intre a fi sarac si a fi intelectual e vreun raport de cauzalitate, o realitate sau doar o coincidenta.
Talent, curaj sau nebunie
La poarta Bisericii Maioreasa e slaba miscarea. Un pusti zdrentaros pare ca stapineste locul. E agresiv, se infige in fata trecatorilor si-si cere „dreptul“. Daca oamenii ii dau, se retrage tacut. Daca nu, ii injura fara sfiala.
In fata unui supermarket din centru, sperind sa obtina ceva bani in aceste zile, cind lumea e mai darnica, stau doi tiganusi. Acolo e pe strigate, pe tinguite, trebuie sa ai o mina fara degete sau sa nu ai nici o mina intreaga ca sa primesti ceva. Cam la fel este prin cartierele severinene, unde cersetorii se inghesuie la usile magazinelor, frumos impodobite de Sarbatori. Dar cartierul e sarac, cu oameni tristi, prost imbracati si cu banii dramuiti. In gara, oamenii sint grabiti, cei care vin in oras si cei care pleaca, daca mai au ceva prin buzunare, sint ori flaminzi, ori obositi si plictisiti. Si, oricum, nu prea dispusi sa imparta cu amaritii din putinul lor.
Politia ii mai aduna pe cersetori de pe strazi, dar acestia nu se mai sperie, pentru ca orice zi pierduta in aceasta perioada inseamna pentru ei o condamnare sigura la foame, pentru o perioada lunga de timp. Toti cei din „bransa“ spun ca meseria asta are tainele ei, pe care nu le deprinzi decit practicind-o. Iti trebuie talent sau cel putin o mare doza de nesimtire. Fara o motivatie sustinuta, fara curaj sau fara o doza de nebunie, nu se poate practica. Iar cind se apropie Sarbatorile de iarna, strazile devin ultimul refugiu din calea saraciei.
