Două repere se impun cu stridenţă când se discută despre una din scrierile prozastice ale scriitorului oltean Ion Floricel (n. 19 aprilie 1951). Prima se poate formula în ideea că el aparţine Generaţiei’50, care s-a afirmat, literar vorbind, sub semnul îngenuncherii politice, începând de la proletcultismul dur, până la realismul socialist, revărsat, când şăgalnic, şi, mai cu seamă, constrângător, prin programele nonşalante ale realismului socialist, confirmat oficial la Congresul Scriitorilor din iunie 1956. Al doilea reper biografic vizează studiile universitare ale lui Ion Floricel, pe care şi le-a desăvârşit la Facultatea de Drept, din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“, din Iaşi.
Un fapt deloc simptomatic pentru prozator, născut în comuna Poiana Mare (Dolj), unde „glasul pământului“ i-a reverberat în permanenţă, până şi pe coridoarele facultăţii ieşene. Pentru viitorul reprezentant al justiţiei, nedreptăţile ce i se făceau omului de la sat, a celui legat de glie şi de plug, îi erau de netolerat. Năvălirea impetuoasă a politicii roşii, de sus în jos, ajunsese ca un tăvălug pe grumazul ţăranilor, fără a se ţine seama că şi ei sunt fiinţe – oameni adică, şi nici nu sunt întrebaţi dacă vor sau nu să se unească în colectivităţi agricole şi în ce condiţii.
Pe o asemenea platformă… biografică, s-au grefat ideile din primele romane: „Ancheta s-a sfârşit în zori“ (1991), „Pământ însângerat“ (1992), „Iubirile care ucid“ (1994). Apoi, marele ciclu de romane „Teicanii“ (3 vol.), care face apologia câmpiei oltene (1998).
Noua scriere – „Ieşiri imposibile“ -, subintitulată roman, este tot o susţinută pledoarie pentru o justiţie dreaptă. Ea trebuie afirmată la nivelul comunităţilor, la nivelul înţelegerii pro domo, a libertăţii de exprimare, a armoniei dintre vorbă şi faptă. Iar pe fondul limbajului din politică, să nu se piardă din vedere, cu nici un chip, interesul naţional.
Toată scrierea, drapată de trei prefeţe (Romulus Diaconescu, Mircea Moisa, Petre Ciobanu), de un cuvânt Din partea autorului, şi de un motto avertizator – Ficţiunea poate avea tăria realităţii -, ni se restituie ca o vivantă mixtură de filipice, ca rezultante ale unor nefericite implanturi politice în România după 2006. Dacă în romanele identificate mai sus, pe scriitor îl interesa spaţiul în care se mişcau personajele, de data aceasta, timpul se afirmă ca o cupolă nefastă, ivită în mod dirijat în viaţa tuturor românilor. De data aceasta, romancierul survolează cele mai înalte locaţii – spaţii, fie de la Cotroceni, de la parlament, fie de la guvern, ministere, societăţi comerciale, spaţii private şi de stat. În privinţa galeriei de personaje, scriitorul a invocat şi folosit tot soiul de procedee, prin dislocare, prin abatere, deformare, rotire de sensuri, de semnificaţii, şi de câte altele (argou, jargon), numai şi numai să rămână la adăpostul legalităţii. Deh, om al justiţiei! Afixele şi sufixele, hiperbola au un rol vivant în imaginaţia autorului, căci în transcrierea civilă, la nivelul doar al unui singur nume, ca în cazul personalităţilor din fotbal sau din box, să poată fi reţinute, chipurile, mai uşor. Romanul-pamflet a fost scris pentru contemporanii autorului; prin loviturile de berbec, date de autor, pe fondul cunoaşterii situaţiei de către toţi aceştia, ei devin, vrând-nevrând, complici recunoscători lui Ion Floricel. Pe măsură ce înaintează în lectură, cititorii pot apela şi la cheia lor de înţelesuri şi de identificări. Transcriu în limbajul… nominalizat câteva identităţi: Icheanu, Omucuochiusăc, Toly, Smănaru, Akapiev, Lepşu, Akon, Ocărăscu, Mişinescu, Udi, Lama, Acoveia, Pit, Ulfa, Vidu, Kiorbely, Pătălagă, Acanu, Camsoi, Linguin, Şoldiş ş.a. Fauna aceasta ne coboară în timp, până la I.M. Bujoreanu şi Nicolae Filimon, din sec. 19. Mai jos, până la „Istoria ieroglifică“, a lui D. Cantemir. Sunt şi destule personaje care ne-ar obliga să ne referim la Swift sau la Gogol. Spaţiul României este denumit Marele Ţinut. Pe străini nu-i mai nominalizăm, identificarea nu-şi găseşte rostul prin extindere. Totuşi, două nume: Karosu, Kermela. Rezistenţa scrierii ca roman se alcătuieşte din înălţimea egală a virulenţei, ca un acid sulfuric care pătrunde prin toate încheieturile regimului statuat de Betegescu, în toate cele 215 pagini ale cărţii. Ea, rezistenţa, are destule virtuţi literare în latura satirică – sălăşluind în paginile sale comicul, tragicul, grotescul, absurdul. Pe alocuri, autorul a lăsat infiltraţii din literatura fantomelor de secol 18 englez, din literatura franceză a misterelor, din literatura stenică a realismului rebrenian şi nu numai. Pe ansamblu, întreaga proză se constituie într-un strigăt de durere, într-o altă faţetă macedonskiană, de tip antimonarhist: „La Palat, la Palat / S-a scos ţara la mezat“.
O uşoară undă de nostalgie se strecoară, nu insistent, când Betegescului i se spune în faţă despre împuşcarea Omului cumsecade în luna decembrie 1989.
O carte care consemnează încet şi sigur, panoramic, despre viaţa contemporană a românilor după 1990. Sunt dezavuate toate matrapazlâcurile – cu acoperire sau fără, fiindcă avocatul scriitor Ion Floricel crede în imanenţa justiţiei, ca odinioară Camil Petrescu. Dacă Ion Floricel n-a văzut idei, în absolut, în schimb, el crede în puterea principiilor din justiţie, a oamenilor dregători care să le impună.
Marian Barbu
