Am avut plăcerea să interacționez astăzi cu Statul român. Pentru a-mi obține cazierul judiciar pe care tot El mi-l cere ca să mă verifice. Parcă aș fi la Judecata de Apoi.
Interacțiunea a durat o oră și jumătate. De stat în picioare. eu (sic!). Statul stătea jos. Doar la un ghișeu, deși putea la două. Prin curte erau câțiva funcționari ai Statului. Discutau la o cafea despre ce a făcut aseară Real Madrid. Mie îmi păreau că au alură de Îngeri.
eu, ca adept al digitalizării, mi-am descărcat cererea din site-ul Lui. Am completat-o la calculator și am semnat-o. Când în sfârșit am ajuns la ghișeul Lui, Statul s-a enervat și m-a certat că nu am completat-o de mână. De oboseală, nu am avut puterea să mă cert. Și nici curajul. Mi-a fost frică. Dacă mă trimitea din nou la coadă? Am înghițit în sec, ca un laș. La coadă ai reverii. M-am întrebat de ce Sfinții parlamentari nu iau măsuri să rezolve astfel de probleme. Simplu, Ei nu știu că există pentru că atunci când au nevoie, fie că se numesc Sfântul Tăriceanu sau Sfântul Șova, intră prin față. Își închipuie că toți intrăm prin față, așa că nu avem motive să-i blestemăm. Am calculat în gând că eu produc prin firma pe care o conduc o sumă consistentă pe oră. Îmi dă acum Statul banii pe care i-am pierdut așteptându-l pe El?
Mă îndepărtez de ghișeu. Mă simt satisfăcut. Am pierdut banii, dar și El și-a luat țeapă. Nu mai pupă impozit pe ei! Ies la soare unde se dezmorțeau Îngerii. Am sentimentul datoriei împlinite. Primisem indulgența. M-am rugat în gând la Sfânta Olguța să le dubleze salariile. Nu există Sfânta Olguța? Atunci să nu le dubleze. Nu merită.
