Dupa doisprezece ani

Ningea sublim in seara Anului Nou la Bucuresti. Ningea teatral, luminos si cast, ca intr-o poveste cu ierni idilice. Daca n-ar fi existat petardele care, pocnind, sfartecau linistea, ultimele ore din 2001 ar fi fost de o infinita delicatete, un fel de remuscare a anului ce se sfarsea, pentru toate neplacerile provocate in cele 365 de zile ale sale.

In schimb, spectacolul „distractiv“ de la televizor era exact pe dos. Cel putin, in partea pe care am vazut-o eu. Caci pe la miezul noptii n-am mai rezistat asediului de vulgaritate, de prost-gust si grosolanie ce voia, chipurile, sa ne bine dispuna. Am inchis televizorul si m-am baricadat in somn.

Inainte de a ma da batut, i-am auzit pe Ion Iliescu si pe Adrian Nastase vorbindu-ne. Sincer sa fiu, n-am inteles de ce dl Nastase a tinut sa ne adreseze si domnia sa un mesaj de Anul Nou. I se va fi parut ca nu l-am auzit de ajuns in restul anului? Dupa stiinta mea, asemenea mesaje intra in obligatiile presedintelui. La nici o televiziune straina, din cele ce pot fi prinse la noi, n-am zarit un prim-ministru dublandu-l pe seful statului. L-am auzit si pe Ciampi, presedintele Italiei. Si m-am gandit ca, daca Ion Iliescu ar fi vorbit despre Romania cum a vorbit Ciampi despre Italia (Ciampi, al carui proeuropenism nu poate fi pus de nimeni la indoiala), ar fi fost taxat pe la noi drept „nationalist“. Europenii pe care eu i-am numit „de nicaieri“ se pot felicita. Au reusit sa creeze un soi de complex, o retinere, o pudoare, o teama chiar, in fata vocabulei „national“, de parca in Europa s-ar integra nu natiuni, ci tari cu identitati anulate.

Decembrie presupune la noi si un alt fel de bilant. Cu siguranta, azi nu mai suntem cei care, cu doisprezece ani in urma, treceau de la „nimic nu era permis“ la „orice e permis“, convinsi ca asta se cheama democratie. Suntem mai putin visatori si mai putin naivi. Mai cu picioarele pe pamant. In decembrie ’89, nici un entuziasm nu parea excesiv. Nici o iluzie nu parea imposibila. Vorbele mari erau la ordinea zilei. Si nimeni nu se jena de ele. Istoria se dezghetase, iar tacerea, silita si silnica, de pana atunci, se transformase in vacarm. Patetismul acelor zile e acum o amintire. Si nu din pricina eternei dileme daca in decembrie ’89 a avut loc o „revolutie“ sau o „lovitura de stat“. Controversele pe aceasta tema – desi nefinalizate – aproape ca nu mai intereseaza. Romanii au alte griji. Frica politica e azi o notiune pe care tinerii n-o inteleg prea bine. Locul ei a fost luat de frica economica. Teroarea e si ea un adevar oarecum excentric, ocult, de parca n-am fi intalnit-o si pe strada, la lumina zilei. Cand vorbesti azi despre lehamite, esti mult mai bine inteles.

De regula, bilanturile se ocupa de ce s-a intamplat in economie. Or, dupa parerea mea, e mai interesant ce s-a intamplat cu sufletele noastre, cu psihologia noastra, in acesti doisprezece ani. Caci doar pentru filosofi istoria poate fi o eczema a timpului. Pentru noi, ceilalti, e, pur si simplu, viata. Cu doisprezece ani in urma, eram incredintat ca normalitatea va incepe a doua zi. Ori, cel mult, a treia zi. Ma umple de melancolii naivitatea mea de-atunci, dar, sincer sa fiu, n-o regret deloc. Nu regret asteptarile prea mari, accesele de idealism, mult prea romantice si chiar ridicole uneori, care m-au impiedicat sa inteleg, o vreme, ca libertatea poate arata si urat. Daca mi-ar fi fost din capul locului limpede ceea ce imi e limpede azi, as avea mai putine deceptii in urma, dar si mai putine iluzii. Faptul ca m-am lasat amagit e dovada cea mai concludenta de care dispun ca am luat in serios, ca si altii, inclusiv minciunile politicienilor.

Desigur, azi putem aprecia mai bine, mai corect, resursele si limitele democratiei. Ne cunoastem ceva mai bine calitatile si defectele. Avem o idee mai clara despre traditiile noastre si despre modernitate. Europa e un concept mai putin vag. Sunt mai multi saraci azi in Romania, dar si mai multi realisti care stiu ca iluziile sunt acceptabile doar cand le-ai lasat in urma. Si doar pentru consolari. Ma intreb, totusi, cand vom intelege – daca vom intelege – de ce solidaritatea de-acum doisprezece ani s-a sfaramat in milioane de singuratati.