În nouă luni de guvernare, Partidul Social Democrat nu a produs decât avortoni. Fie că e vorba de Legea Pensiilor (anunţată de d-na Olguţa Vasilescu), de cea a Educaţiei (preconizată de d-l Pavel Năstase), de structura bugetului (creionat de d-l Darius Vâlcov), ca să nu mai vorbim de modificările Codurilor şi Procedurilor Juridice (ce-au trecut de la d-l Florin Iordache la d-l Tudorel Toader) sau la faimoasele achiziţii de armament (ce cad în responsabilitatea întregului Guvern), lucrurile au sfârşit, de fiecare dată şi inevitabil, într-un circ ridicol. Efuziuni patetice – dublate de grafice ad-hoc – pe la “televiziuni prietene” au fost urmate de dezminţiri şi de retractări penibile. “Omul forte”, în care şi-au pus speranţele adepţii “conducerii autoritare” (mă refer la d-l Liviu Dragnea), ca fiind capabil să impună – ignorând orice dezbatere – hotărârile necesare pentru a debloca inerţia administrativă a României şi-a dat măsura adunându-şi cu greu oştirea la votul împotriva d-lui Sorin Grindeanu. În rest, nimic. După acest timp al gestaţiei, cred că e limpede oricui faptul că d-l Dragnea nu are nici soluţii, nici imaginaţia de a căuta soluţii, nici autoritatea de a tranşa şi nici oamenii de la care să pornească o schimbare. În fapt, ce am realizat în aceste nouă luni? Majorarea veniturilor demnitarilor şi eşaloanelor de vârf ale administraţiei şi un început de creştere a preţurilor care, mai mult ca sigur, va scăpa de sub control. În rest, ne învârtim în jurul pseudo-problemei definirii familei şi ne târguim – în stradă şi-n străinătate – cu privire la sancţionarea juridică a impunităţii politicienilor cu funcţii de decizie. E ridicol, dar la noi ridicolul nu ucide, ci degenerează în băşcălie, iar băşcălia ne ajută să uităm mai uşor.
Întrebat de ce n-a făcut ceea ce a promis în campanie, d-l Dragnea răspunde – invariabil – pentru că nu e lăsat. Cine nu îl lasă? Mai înainte de toate Preşedintele, apoi străinătătea (în speţă – nenumită – Comisia Europeană). Aceste două entităţi malefice sucesc mintea poporului, care – din când în când (şi în totală necunoştinţă de cauză, ne asigură d-l Dragnea) – iese în stradă şi-şi clamează nemulţumirea faţă de dânsul, de guvernul sau de miniştrii dânsului. Să remarcăm un lucru: dintre duşmanii d-lui Dragnea lipseşte opoziţia. Şi nu fără temei, căci opoziţia parlamentară – Partidul Naţional Liberal în speţă (USR-ul fiind încă incert şi riscând să împărtăşească destinul trist al tuturor partidelor de Facebook din ultimii ani) – pare a fi amuţit de perplexitate văzând ce face partidul de guvernare. Cu excepţia d-lui Florin Cîţu, care a numit de fiecare dată rătăcirile economice ale guvernelor păstorite de d-l Dragnea, vocile liberale au fost (atunci când au fost) timide, pline de precauţii, cu un limbaj baroc şi s-au pierdut uşor în mareea de diverse cu care ne inundă televiziunile. În ciuda pateticei victimizări a d-lui Dragnea, impresia acestor nouă luni a fost aceea că dânsul guvernează fără opoziţie. Sau, mai exact – aşa cum a spus-o – că singura opoziţie e la Preşedinte şi afară.
Liberalii se lasă duşi de val şi valu-i duce în smârcul PSD-ului
Cum se explică apatia principalului partid de opoziţie? Un prim răspuns, la nivelul cel mai de jos, e acela că – fără a împărţi privilegiul puterii – PSD-ul şi-a asociat PNL-ul pe tot soiul de teme, minore şi fără impact social, dar, în felul acesta, îl obligă să tacă. De pildă iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, sau celebrarea Centenarului Unirii, ori creşterea salariilor şi a pensiilor. Toate acestea ne sunt prezentate ca “proiecte naţionale”. Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva lor fără a suferi oprobiul public? Din convingere sau din calcul, liberalii se lasă duşi de val şi valu-i duce în smârcul PSD-ului. Nu mă pot pronunţa asupra convingerii cu care liberalii susţin o iniţiativă clar anti-liberală, nici cu privire la kitsch-ul patriotard care ne va îngropa la anul bugetul, dar cred că atunci când vine vorba de salarii – sau indemnizaţii – şi pensii, aici e vorba, fară dubii, de calcul. Căci, asta am văzut-o (în mod repetat, dar încă n-am învăţat-o), când e vorba de “majorarea veniturilor”, aceasta începe – imediat şi in integrum – cu vârful piramidei salariale, urmând ca la bază să se facă în timp şi eşalonat. Acest lucru înseamnă, simplu, că cei cu salarii “nesimţite” îşi văd veniturile dublate de a doua zi, în vreme ce cei ce câştigă puţin abia vor recupera – dacă vor recupera – în timp rata inflaţiei. “Majorarea veniturilor” în România nu înseamnă apropierea salariilor mici de cele mari, ci – dimpotrivă – mărirea distanţei dintre ele. Numai că această mărire profită, în mod egal, tuturor notabilităţilor politice în funcţie, indiferent de partidul din care provin. De aceea opoziţia nu are nici un interes în a o denunţa. Eventual – şi ipocrit – poate declara post-factum că asta e situaţia, nu ea şi-a cerut majorarea, ci că e “victima” acestei măsuri. Din păcate pentru ea, această ipocrizie se vede foarte bine de jos. De aceea strada a strigat în iarnă: “PSD – PNL/ Aceeaşi mizerie”.
Noua clasă
Gonflând veniturile parlamentarilor şi ale înaltei administraţii, d-l Dragnea le-a făcut mai mult rău reprezentanţilor PNL-ului la acest nivel decât celor ai propriului său partid. Ne-am obişnuit cu cinismul – care merge până la mârlănie – al unora din cei mai vizibili reprezentanţi ai partidului de guvernare. De la PNL am fi aşteptat o alternativă. Or, singurul lucru cu care ne procopsim e o tăcere vinovată. Oamenii care judecă în PNL – şi sunt şi din aceştia – înţeleg foarte bine mecanismul pervers în care sunt prinşi. Un om ce câştigă peste 5.000 de euro pe lună e, din toate punctele de vedere, mult mai apropiat de cei ce câştigă tot atât (chiar dacă sunt din partide adverse), decât de cei (mulţi – peste 80 % din populaţie) ce câştigă 4 – 500 de euro pe lună. Nu trebuie să fii antropolog pentru a înţelege că modul de viaţă a oamenilor cu “venituri peste medie” tinde să se alinieze; că – implicit – se constituie un mediu social în care aceştia se întâlnesc mai des, dincolo de masca oficială; că aceste contacte reduc asperităţile şi favorizează alianţele şi că, în cele din urmă, o lume nouă imerge, lăsând în urmă disensiuni (dreapta – stânga) pe care nu le mai înţelege nimeni. Nu e clar dacă acest lucru a fost gândit sau s-a întâmplat pur şi simplu, dar cumularea privilegiilor aleşilor a sfârşit prin a distruge ideea însăşi de reprezentativitate. Căci nici un om cu 500 de euro pe lună nu se simte reprezentat de unul care câştigă – din funcţie – de 10, 20 sau de multe ori cât el, chiar dacă acesta pretinde că e “altfel” decât cei dinaintea lui. Astfel că cei cu “venituri foarte mari”, dintre care cei mai vizibili sunt parlamentarii, au sfârşit prin a se reprezenta doar pe ei înşişi. În câţiva ani diferenţele doctrinare dintre ei (dacă le acordă vreo importanţă – deşi după “mobilitatea” lor, mai ales înaintea alegerilor, nu s-ar zice) vor dispare cu totul şi privilegiaţii aceştia vor constitui o clasă socială – în sensul tehnic al cuvântului. Mai mult ca sigur această clasă va genera un partid conservator, căci va tinde să-şi conserve privilegiile şi, nemaibazându-se întru totul pe favorul alegătorului sărac, va dezvolta o teorie a legitimării de drept divin.
Nostalgia USL-ului
Ce a fost, în fapt, USL-ul dacă nu o anticipare – înainte de vreme – a acestui viitor? Rădăcina lui va fi fost viziunea d-lui Brucan, din 1990, a partidului unic – “de largă concentarea naţională” – în care există poli, dezbateri, tendinţe, dar care guvernează unitar. Alegerile, cu alternanţele lor, sunt bune doar din punct de vedere mediatic; în ceea ce priveşte afacerile, sunt dezastruoase. Şi asta o ştiu bine toate partidele care au trecut pe la guvernare. Căci adevărata probă a unui partid nu e câştigarea dreptului de a guverna, ci faptul de a-l pierde, odată ce l-a avut. Puterea înseamnă, între altele, şi faptul de a dispune de resurse, adică – vulgar (dar nu inexact) spus – a te îmbogăţi peste noapte. Şi cine ajunge la această “fântână a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte” nu mai vrea să plece de acolo. Căci, întorcându-ne la veniturile la care ne-am referit mai sus (deşi ele sunt ridicole în raport cu beneficiile reale ale puterii), în lumea noastră mercantilă, cine câştigă de 10 ori mai mult decât altul, trăişte de 10 ori mai mult ca acela. Iar aşa ceva, pur şi simplu nu se poate pierde. Cine pierde acest beneficiu se surpă şi capătă aerului unui izgonit din Paradis (uitaţi-vă la d-nul Ponta). USL-ul era o soluţie: ne înţelegem, guvernăm împreună sau pe rând (dar cu garanţia faptului că ne vine la toţi rândul) şi, în fapt, creăm un monopol al puterii în această generaţie. În următoarea, evident, vor veni copiii noştri – cei ce se şcolesc acum prin străinătăţuri. USL-ul era făcut să funcţioneze la bază; partea proastă e că n-a mers la vârf. Mulţi din cei de la bază o regretă şi chiar dacă nu l-au urmat pe d-l Tăriceanu, îi dau, în sinea lor, dreptate.
Mezalianţa
Ceea ce-a urmat a fost un USL pe dos: ceva ce-a mers la vârf, dar n-a funcţionat niciodată la bază. Partidul Democrat a fost structurat de Traian Băsescu şi, în absenţa acestuia, n-a mai rămas decât o colecţie de umbre şi pretenţii, care s-au adăugat umbrelor şi pretenţiilor din PNL (el însuşi rămăşiţa mai multor valuri de epurări). D-na Gorghiu venea de nicăieri şi s-a dus nicăieri. D-l Blaga nu avea decât legenda unui Octav Cozmâncă portocaliu. Nici unul, nici celălalt n-au avut nimic de spus şi singurul beneficiu real al “copreşedinţei” lor a fost scorul covârşitor cu care d-l Dragnea a câştigat şi localele şi generalele. Degringolada alegerilor pentru Primăria Bucureştiului va mai marca, multă vreme, destinul liberalilor. D-na Turcan a părut greu de deosebit de d-na Gorghiu. Iar alegerile de la Congresul liberal par a stabilit mai curând un armistiţiu al taberelor interne, decât aranjarea armatei pentru ofensivă. În absenţa accesului la putere şi la resurse, uniunea dintre PNL şi PD pare a nu se fi consumat şi tensiunile interne fac ca marele partid să fie, în realitate, destul de instabil. După Congres, nu ştiu ca PNL-ul să fi încercat o analiză a lucrurilor care nu au mers în ultimii 5 ani. Probabil că e şi greu de făcut, dat fiind că în noua structură de conducere sunt oameni care au avut greutate în partid în acest interval şi pentru care “dezgroparea morţilor” nu e de bun augur. PNL-ul de azi seamănă oarecum cu Convenţia Democratică din anii ’90: o alianţă de grupuri fragile, fără un liant clar (în afara dorinţei de putere), cu multe orgolii concurente şi niciun proiect clar.
Tradiţionalism
În mod normal, electoratul PNL-ului era alcătuit în principal din tineretul urban educat şi întreprinzător, adept al unei modernizări rapide a lumii noastre (identificată cu generaţia – încă nedesprinsă de comunism – a părinţilor). S-ar putea ca exodul masiv al ultimului deceniu să fi subţiat semnificativ această pătură modernizatoare a urbanului. Totuşi, nu e clar cine i-a luat locul şi cui se adresează measajul PNL-ului. Mai înainte de toate e de observat un lucru: că pasiunea schimbării – care a animat o bună parte a populaţiei româneşti în anii ’90 – s-a epuizat cândva între începutul crizei (2009) şi finele celui de-al doilea mandat al Preşedintelui Băsescu (2014). Cei trei ani trecuţi de la ultimul n-au făcut decât să adâncească sentimentul zădărniciei. Posibilitatea ieşirii din ţară (după 2002, dar şi mai mult după 2007) le-a dat oamenilor posibilitatea de a compara şi oricine a putut vedea starea dezastruoasă a României la aproape orice capitol. Oamenii fug din România ca dintr-o ţară lovită de război, pentru că România arată ca o ţară abia ieşită din război. Lipsa unei infrastructuri onorabile (drumuri, căi ferate), un sistem de servicii (şcoli, spitale, turism) cangrenat de corupţie şi indolenţă, o agricultură (şi o lume rurală) abandonată, venituri de ţară africană săracă, posibilităţi de carieră reduse de slaba dezvoltare şi de piramidele feudale omniprezente – acestea sunt constantele vieţii de zi cu zi în România secolului XXI. Cine e suficient de hotărât pleacă şi-şi găseşte rostul în alte părţi. Dar ce le rămâne celor ce rămân? Promisiunile electorale în care nu mai crede nimeni? Circul – tot mai vulgar – al televiziunilor? Pandantul descompunerii sociale e descompunerea morală ce se exprimă, benign, sub forma consumerismului (unor produse de calitate inferioară, dar accesibile ca preţ cetăţeanului “cu venituri medii”) şi malign sub forma corupţiei (universale şi fără nici o conotaţie etică) şi a unei violenţe latente, dar omniprezente. Pentru a echilibra cumva această conştiinţă (nefericită) a îndepărtării de lumea civilizată renasc – difuz sau instrumentat – mitologii naţionale care de care mai ciudate: protocronismul dac, pietismul creştin (cu locurile lui de pelerinaj), viziunea unui trecut idilic, ecologic, necontaminat de boli (şi reactiv la tratamente străine – precum vaccinurile), un amestec de legionarism şi comunism, “mândria de a fi români” etc. cele mai multe nu sunt nimic altceva decât tentativa de a prezenta ca pe-o bravură faptul că nu am plecat la timp. Dar, dincolo de toate, singurul lucru care rămâne e conştiinţa faptului că “doar un Dumnezeu ne mai poate salva”. Pierderea încrederii în valorile raţionale şi comunitare e compensată de o religiozitate din ce în ce mai încrâncenată.
Absenţa dezbaterii
Nici tensiunile interne, nici Congresul trecut nu au avut ca efect acele dezbateri necesare menite a structura şi poziţiona Partidul Naţional Liberal. Singurul lucru luat de bun e situarea acestui partid la dreapta eşicherului politic (PSD-ul fiind ţinut la stânga) şi revendicarea unei ideologii de dreapta. Totuşi, în contextul românesc actual e destul de neclar ce ar înseamna această dreaptă. Pentru mulţi accentul se deplasează de pe politicile propriu-zise spre un discurs religios a cărui ţintă e crearea unui “om nou”, căruia prosperitatea îi va fi dată ca răsplată a credinţei sale. Că un asemenea discurs moralizator nu e străin vremurilor de criză e un lucru bine ştiut. Dar ce are de-a face predica aceasta cu liberalismul?! Liberalismul clasic e laic şi neutru faţă de orice religie sau confesiune religioasă. Scopul lui declarat e acela al modernizării societăţii. Iar modernizarea aceasta se face prin educaţie, printr-o legislaţie raţională şi valabilă pentru toţi, prin sprijinirea iniţiativei private şi favorizarea comerţului, precum şi prin încurajarea participării civice la procesul decizional. Pietismul popular şi naţionalismul regresiv privesc către trecut şi nu vizează nimic altceva decât restaurarea unei presupuse vârste de aur. De aceea, în spectrul politic românesc, ele sunt apanajul acelui partid care priveşte spre trecut(ul socialist) ca pe un timp fericit al egalităţii şi deploră prezentul ca fiind o degenerescenţă a capitalismului: Partidul Social Democrat. Şi de aceea, pe acest teren, nimeni nu poate concura acest partid. Instrumentând religios frustrările dezamăgiţilor tranziţiei, PNL-ul nu va fi nimic altceva decât o caricatură a PSD-ului.
A gândi modernizarea
Menirea PNL-ul ar trebui să fie aceea de a gândi – mai înainte de a înfăptui – modernizarea României. A face din România “o ţară ca afară” nu înseamnă a ruina (presupuse) tradiţii ancestrale, ci a încerca singura posibilitate de a opri hemoragia celor care pleacă şi, eventual, de a-i atrage pe câţiva din cei plecaţi înapoi. Modelul modernităţii noastre a fost – şi rămâne – cel european. Cum putem să-l atingem în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici costuri? Aceasta e întrebarea care ar trebui să ne călăuzească reflecţiile. În ultimele nouă luni guvernele d-lui Dragnea au arătat suficient de limpede cum nu se fac lucrurile. S-ar cuveni ca dezbaterea care să traversese PNL-ul să-şi pună problema felului în care acestea trebuie făcute. Vedem cu toţii care e scopul legilor d-lui Toader: aducerea justiţiei la cheremul Parlamentului şi, implicit, a partidului ce are majoritatea parlamentară. Dar cum ar trebui să fie o legislaţie care să pună pentru totdeauna la adăpost justiţia de asemenea abuzuri? Cum şi ce trebuie schimbat pentru ca justiţia să-şi facă mai bine treaba? Pentru că vedem, cel puţin una din funcţiile actului de justiţie – cea disuasivă – nu are niciun impact, dat fiind că oamenii – mai ales cei cu funcţii – găsesc şi azi, ca şi ieri, că e mai normal (şi mai avantajos) să fure. Cum ar trebui să arate Legea Educaţiei într-o ţară în care jumătate din elevii unui contingent de vârstă abandonează şcoala înaintea sfârşitului liceului şi 80 % din absolvenţii unei forme de învăţământ nu profesează în domeniul de specializare? Cum trebuie să arate legile muncii şi piaţa pentru a le arăta oamenilor că merită să lucreze şi că pot ceva cu capul şi cu mâinile lor? Să fim serioşi: moralizarea lor – eventual cu tentă religioasă – că nu lucrează pentru 1.200 de lei (în condiţiile în care şomajul sau pensia de handicap sunt de 1.000 de lei) e ridicolă, mai ales când vine din gura unor oameni care pentru 1.200 de lei nici nu se dau jos din pat! Cum creăm acel climat economic şi social în care munca să devină o investiţie rentabilă? Ce facem cu sănătatea într-o ţară care e campioană europeană la toate bolile posibile şi în care asigurarea medicală nu acoperă mai nimic? Ei bine, nu acestea – şi câte altele – sunt lucrurile despre care se cuvine să vorbim? Nu în numele a ceea ce obţinem la capătul unei reflecţii şi a unei discuţii pe marginea lor putem opune ceva rătăcirilor PSD-ului? Nu “cu temele făcute” la aceste capitole ne putem declara – cu adevărat pregătiţi pentru guvernare? Va fi PNL-ul mai bun decât PSD-ul dacă va ajunge la cârma ţării fără a avea o idee clară cu privire la aceste lucruri?!
S-ar putea ca jumătate din acest an să fie dedicat “definirii familiei” (domeniu în care concordia între partide nu face dubii), anul ce vine, Centenarului (şi “unirii în cuget şi-n simţiri”). 2019 e an electoral; la fel şi 2020. Partidul Naţional Liberal a pierdut foarte mult timp. Şi mai are foarte puţin. Depinde cum va şti să-l folosească.____
NOTĂ: Ca să nu existe nici o ambiguitate: sunt membru al Partidului Naţional Liberal şi consilier, din partea acestui partid, la Primăria din Oradea.
Mihai Maci – contributors.ro
