2.9 C
Craiova
sâmbătă, 23 noiembrie, 2024
Știri de ultima orăLocalMănăstirea Hurezi, popas de rugăciune, meditaţie şi cultură

Mănăstirea Hurezi, popas de rugăciune, meditaţie şi cultură

Se spune că sfinţenia nu constă în aur sau în clădiri impunătoare, ci stă în lucruri simple, dar binecuvântate de Dumnezeu. Un astfel de loc este Mănăstirea Hurezi, considerată cea mai reprezentativă construcţie în stil brâncovenesc din ţară.
Aşezată la poalele line ale Muntelui Căpăţânii, la marginea satului Romanii de Sus, ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu se prezintă ca o cetate spectaculoasă, de o sobrietate elegantă, dar primitoare, având ca scop, încă de la început, promovarea culturii şi artei medievale româneşti, aici fiind organizate o bibliotecă importantă şi o bolniţă (infirmerie pe lângă o mănăstire -n.r.) pentru călugării şi mirenii bolnavi.
Complexul monastic cuprinde biserica mare, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, începută în anul 1690 și terminată în 1693, biserica paraclis, zidită sub supravegherea arhimandritului Ioan între anii 1695 şi 1697, biserica bolniţă ridicată de soţia domnitorului, doamna Maria, între anii 1696 şi 1699, Schitul Sfinţii Apostoli, ctitorit de însuşi Arhimandritul Ioan între anii 1698 şi 1700 şi închinat Mănăstirii Hurezi în anul 1701, „ca să nu fie pomenirea ctitorului uitată“, şi Schitul Sfântul Ştefan, ridicat cu cheltuiala celui de-al doilea fiu al domnitorului, Ştefan Brâncoveanu, şi terminat în anul 1703.
Înainte de a ajunge la poarta mănăstirii, ne binecuvântează din stânga, Biserica Îngerilor, ridicată prin purtarea de grijă a lui Ioan Arhimandritul, fiind pictată mai târziu de călugării de aici și rămasă ca biserică a satului. Zidită fără turlă, silueta sfântului lăcaș amintește de îngerul ce-i acoperă cu aripile sale pe toți cei adunați în rugăciune.
Trecând de poarta mănăstirii, drumul este străjuit de ziduri mari de piatră, cu nuci uriași pe partea dreptă, care umbresc urcușul domol spre prima incintă a mănăstirii, delimitată de ziduri de cărămidă. Aici se află casa de oaspeți pregătită pentru a primi până la 20 de pelerini.
A doua incintă se descoperă turiștilor și pelerinilor, deopotrivă, ca o cetate fortificată, cu un zid înalt spre răsărit și clădiri pe celelalte trei laturi.
În centru se află biserica cea mare. Intrarea principală este aşezată pe latura de miazăzi, sub o boltă largă, care, la vreme de necazuri, se închidea cu o poartă masivă de lemn, ferecată cu fier, existentă şi astăzi, în forma ei originală. Intrarea este aşezată sub turnul-clopotniţă, în care se află, până astăzi, patru clopote mari, având între 300 şi 1.000 de kilograme. Pe trei clopote stă scris și astăzi numele Sfântului Constantin Brâncoveanu, credincios domnitor.
În curte ne așteaptă maica Ecaterina, unul dintre ghizii mănăstirii și cea care ne însoțește pe tot parcursul vizitei. De la ea aflăm că numele mănăstirii se trage de la păsările numite „huhurezi“, păsări de noapte cu un penaj deosebit de colorat. Meşterii, tocmiţi de Sfântul Constantin Brâncoveanu să construiască un mare lăcaș de cult, din cauza turcilor, erau nevoiţi să lucreze mai mult noaptea, când se auzeau numai huhurezii. Tot maica Ecaterina ne spune că biserica cea mare a mănăstirii are o lungime de 32 de metri şi o înălţime de 14 metri, fiind zidită în formă de cruce şi împărţită în pridvor, pronaos, naos şi altar. Pridvorul este deschis, susţinut de coloane din piatră sculptate, construcţia lui fiind specifică stilului brâncovenesc. O cornișă sculptată împodobește ușa sus, iar jos, sub inscripția sculptată în piatră (pisania), partea superioară a intrării e terminată în formă de acoladă joasă, având la colțuri sculptat: în cel din dreapta – vulturul cu două capete, stema Cantacuzinilor; în cel din stânga – acvila cu crucea în plisc, stema Țării Românești. Adesea s-a spus că arhitectura acesteia a avut drept model biserica Mănăstirii Curtea de Argeș.
Lucrările de construcţie au fost încredinţate de domnitorul Constantin Brâncoveanu, rudei sale, Pârvu Cantacuzino, mare stolnic. Însă acesta a murit în anul 1691 și i-a urmat Cernica Ştirbei, fost mare dregător domnesc. Manea, vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucasin Caragea, pietrarul, sunt cei care au creat această capodoperă, toți trei fiind zugrăviți pe perete, în pridvorul bisericii celei mari. Cei care au executat pictura, terminată în 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ichim.
Deşi programul iconografic păstrează tradiţia bizantină, reprezentările sunt tulburătoare, mai ales cele din scenele picturii Judecăţii de Apoi aflate în pridvorul deschis al bisericii. O interpretare a scenelor o găsim într-o casetă în pridvor, în care se menţionează că, în funcţie de înclinarea balanţei care reprezintă faptele bune şi rele ale omului pe pământ, acesta primeşte ca răsplată fericirea eternă sau chinul veşnic în iad.
Raiul este reprezentat sub forma unei cetăţi în care o regăsim, printre alţi sfinţi, pe Maica Domnului, cinci fecioare, tâlharul răstignit în acelaşi timp cu Mântuitorul şi patriarhii Isaac, Avraam şi Iacov, la poarta cetăţii, stând nimeni altul decât Sfântul Apostol Petru cu cheile care simbolizează tainele bisericii. Focul apare sub forma unui râu de foc care porneşte chiar de sub picioarele Judecătorului Iisus Hristos, foc ce iasă din gura unui balaur ce simbolizează iadul şi în care sunt imortalizate păcatele. La baza iadului sunt muncile păcătoşilor.
Tabloul votiv (care îl înfățișează pe ctitorul mănăstirii) este, poate, cel mai mare, deosebit şi valoros din întreaga ţară. Însă și aici apare o noutate. Până acum, acest tablou era compus din ctitor, soţia lui şi copiii. De data aceasta, însă, apare întreaga familie, strămoşii lui direcţi şi rudele din neamul Basarabilor şi al Cantacuzinilor. Astfel că îl găsim pe ctitor, persoană dominantă, împreună cu soţia lui, Marica, cei unsprezece copii şi, în ordine, membrii familiei Cantacuzino: Drăghici, Şerban, postelnicul. Când se ajunge la cei doi unchi puternici, Stolnicul şi Spătarul, dintr-o dată se vede o diferență: Constantin şi Mihai sunt cu faţa întoarsă de la domn și au privirile supărate, mânioase. Maica Ecaterina ne explică de unde vine această mânie. Aflăm, în felul acesta, că Stolnicul şi Spătarul au fost cei care, după moartea domnitorului Şerban Vodă Cantacuzino, l-au adus pe tron pe Constantin Brâncoveanu, crezând că el va fi supus şi ascultător, aşa cum se arătase până în acel moment. Însă, noul domn s-a dovedit autoritar, energic, capabil să ia hotărâri şi să conducă singur, iar această situaţie nu a convenit Cantacuzinilor.
Întregul interior al bisericii e acoperit de sus până jos cu o bogată zugrăveală realizată în tehnica bizantină. O mulţime de sfinţi din care nu lipsesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, hramul mănăstirii, scene religioase din Vechiul şi Noul Testament, sinoade ecumenice, despărţite prin ornamentaţii florale, desenate în culori vii, acoperă pereţii interiori ai naosului (partea principală a unei biserici) şi pronaosului (tinda bisericii rezervată, în trecut, femeilor).
De departe, privirea ne este atrasă de catapeteasma monumentală, sculptată în lemn de tei şi suflată cu aur și care a fost donată de doamna Marica Brâncoveanu. Aceasta este împodobită cu elemente florale caracteristice stilului brâncovenesc pe care le regăsim şi în porţile masive din lemn de nuc de la intrarea în biserică. În rândul mobilierului din lemn, alături de extraordinarul iconostas sculptat şi aurit, merită menționat și Tronul Domnesc, maiestos realizat, care poartă stema Cantacuzinilor.
Şi candelabrele sunt minunate, cel din pronaos fiind adus de la Veneţia, iar cel din naos de la Viena și sunt lucrate în aliaje, iar pe fiecare braţ se află un ou de struţ.
În biserică se mai află şi o casetă lucrată în argint şi pietre preţioase cu moaştele unor sfinţi precum Pantelimon, Andrei, Procopie, Merunia.
În pronaos se păstrează doar două morminte. Maica Ecaterina ne spune că, deși Brâncoveanu și-a dorit ca mănăstirea să fie necropolă a familiei nu găsim pe nimeni înhumat aici. Așa că, mormântul cel mai de seamă, lucrat din marmură albă şi acoperit cu o placă sculptată, pregătit pentru ctitorul voievod, nu şi-a împlinit niciodată rostul său și asta pentru că Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost înmormântat, pe ascuns, de frica turcilor, în Biserica Sfântul Gheorghe, din Bucureşti. Un alt mormânt din pridvor, deosebit şi el, este cel al vrednicului egumen, Ioan Arhimandritul.
În incinta mănăstirii, dar realizat cîteva decenii mai târziu, încântă privirile, până azi, faimosul foişor, ridicat pe vremea vrednicului egumen Dionisie Bălăcescu. Și, deşi afectat într-o oarecare măsură de restaurările din secolul al XIX-lea, rămâne totuşi, după părerea aproape unanimă a specialiştilor, capodopera sculpturii brâncoveneşti. Este susţinut de coloane şi balustrade cu lujeri, acante şi caneluri, iar în decoraţia lui se regăsesc şi motive zoomorfice, precum şi simbolul imperial al acvilei, perpetuat şi pe vechea stemă muntenească.
Nu plecăm până nu vizităm și trapeza, vechea sală de mese, frumos decorată și zugrăvită în frescă. În spate se văd portretele murale ale ctitorilor Constantin Brâncoveanu și Maria Doamna. Cei doi pereți din față și spate ai trapezei ar fi fost odinioară deschiși în formă de arc, ca pentru o mare poartă. La început, aici se lăsase trecere din curtea mănăstirii la grădina ce se întindea în afara ei. Cele două ziduri au fost astupate de Arhimandritul Ioan, primul egumen al mănăstirii. Corpul paraclisului e construit în același fel ca și biserica cea mare, cu o singură turlă împodobită cu arcaturi. Acoperișul poartă în vârf o cruce foarte bogată cu tasuri aurite și legată cu lanțuri.
Timpul trece însă repede atunci cand te simți bine și cu greu ne hotărâm să părăsim această oază de liniște. Frumusețea locului, toaca, clopotele, evlavia, toate ne dovedesc că Mănăstirea Hurezi este una dintre cele mai mari şi mai frumoase mănăstiri din ţară, cu o bogată istorie, tradiţie şi cultură. Este locul unde, așa cum spune maica Ecaterina, „paşii Brâncovenilor sunt pretutindeni…“.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS