Animaţie, râsete de copii, mii de oameni hotărâţi să îşi facă un rost. Era atmosfera din colonia Porţile de Fier II, situată pe Insula Ostrovu Mare din comuna Gogoşu. Disponibilizările făcute în ultimii ani au schimbat însă complet acest tablou. Şcoala s-a închis, puţinii copii care au mai rămas fac naveta în alt sat, iar locul este pustiu după ce oamenii au plecat peste hotare, în căutarea unui trai mai bun.
Situată la peste 100 de kilometri de Craiova, comuna mehedinţeană Gogoşu este un loc în care îşi duc existenţa peste 5.000 de oameni. Pe hârtie. În realitate, numărul lor este cu mult mai mic. Odată cu restructurările care s-au făcut în special la Hidrocentrala Porţile de Fier II, locul de muncă al multora dintre ei, oamenii au luat calea străinătăţii. Au lăsat în urmă poveşti pe care vin să le spună cei care au rămas. Colonia Porţile de Fier II, situată pe Insula Ostrovu Mare, este un loc în care s-au creionat mii de destine, s-au născut speranţe, s-au legat prietenii pe viaţă între oameni adunaţi din toate colţurile ţării. Colonia a luat fiinţă în anul 1977, ca urmare a planului de construire a Hidrocentralei Porţile de Fier II. Au fost aduşi atunci specialişti şi muncitori din toate colţurile ţării şi peste noapte a luat fiinţă un adevărat oraş, ridicat din barăci din carton. Mai târziu aveau să se construiască blocurile din cărămidă, şcoala, dispensarul, dar şi un club unde oamenii se puteau destinde. „Porţile de Fier II au început ca un obiectiv economic foarte important, în jurul căruia s-a închegat o comunitate. În colonia provizorie, unde a început nucleul acestei comunităţi, erau barăcile de şantier, acelea de carton, au apărut apoi cele zidite, iar în colonia definitivă s-au construit blocuri moderne, şcoală, dispensar, club. Primul meu an la catedră, acolo a fost. Se întâmpla în perioada 1978 – 1979. Mai era un învăţător la clasele I şi a III-a. Eu aveam clasele a II-a şi a IV-a şi aveam două colege educatoare. Aveam la clasă copii veniţi de pe alte şantiere, de la Cibin, de la Porţile de Fier I. Era şi o vorbă atunci. «Moldovene, fă-ţi bagajul, că s-a terminat barajul!». Se termina construcţia unei hidrocentrale într-o zonă, începea în altă zonă. Construcţia la Porţile de Fier II a început în 1977. Erau 11.000 de angajaţi. Gândiţi-vă că fiecare avea soţ, soţie, copii, deci la ce număr ajungea populaţia“, a spus Mimi Barna, învăţătoare la Şcoala Primară din Balta Verde.
„Copiii erau ai tuturor“
Unul dintre miile de angajaţi a fost şi Mihai Enache. Originar din Botoşani, a lăsat totul în urmă şi a venit în Oltenia încrezător în perspectivele pe care le oferea tehnologizarea unei hidrocentrale. „Eu am venit aici în 1986, imediat după ce am terminat şcoala. Eram muncitor la Energomontaj, se lucra în toi atunci, erau mii de angajaţi, locuri de muncă, era plin de viaţă“, a spus bărbatul. Fie că erau de prin părţile locului sau din alte colţuri ale ţării, un lucru e cert: oamenii se ajutau şi se susţineau ca şi cum ar fi fost o familie. Ajutorul, empatia, prietenia, dărnicia erau cuvintele care guvernau comunitatea care se formase şi care era în continuă dezvoltare. Femeile nu erau mame doar pentru copiii lor şi nu exista familie care să fie la nevoie şi să nu fie susţinută. „Conform dictonului că e nevoie de un sat ca să creşti un copil, copiii erau ai tuturor, erau în grija tuturor. Dacă vreo vecină vedea că vreun copil se duce către Dunăre, imediat anunţa părinţii sau îl trimitea acasă. Ne cunoşteam cu toţii, eram ca o familie. Oamenii erau obişnuiţi să comunice şi să se ajute între ei. Multe lucruri s-au realizat acolo împrumutându-ne unii de la alţii“, a mai spus Mimi Barna.
„Rămânem cu pitorescul… “
Anii au trecut şi, odată finalizată hidrocentrala, unii dintre cei care au participat la construirea şi tehnologizarea ei au început să plece. Cei rămaşi au continuat să lucreze la hidrocentrală, dar valurile de disponibilizări care s-au făcut de-a lungul timpului i-au lăsat pe drumuri. Mulţi au ales calea străinătăţii, iar astăzi din miile de oameni care animau colonia au mai rămas câteva sute de suflete. Din şcoală nu mai răzbate nici un glas, în club nu mai cântă nimeni, iar falezele sunt pustii. Bătrânul fluviu, martorul tuturor acestor poveşti, poartă cu el secretul fiecărui om care a zăbovit în colonie. „Acolo este toată tinereţea mea, am lucrat 38 de ani în aceeaşi clasă şi m-am hotărât în 2014 să vin la Balta Verde pentru că şcoala urma să se desfiinţeze. Am chibzuit foarte mult până să iau această decizie. Odată cu disponibilizările a început regresul. Vedeam cum se ruinează totul. Şcoala s-a desfiinţat din lipsă de copii, iar elevii învaţă acum la Gogoşu şi în fostul sat. Nu a mai rămas nimic din ce a fost şi de fiecare dată când trec pe acolo mă încearcă un sentiment de tristeţe. Nu mai găsesc pe nimeni, nu mai văd copii, nu mai văd prieteni“, a spus cu nostalgie în glas Mimi Barna.
Şcoala, dispensarul, clubul, poşta, toate s-au închis. Multe dintre apartamente sunt nelocuite, iar parcările sunt aproape goale. Oamenii spun că locuiesc acum în colonia speranţelor pierdute. Doar frumuseţea peisajelor este neatinsă de problemele lor. Oricât ar fi însă de pitoreşti, peisajele nu sunt o consolare pentru cei rămaşi. „E frumos, e pitoresc, dar, dacă nu sunt locuri de muncă, la ce bun? Rămânem cu pitorescul… Eu acum lucrez la o firmă care oferă servicii de curăţenie. Am o fetiţă de crescut şi mă zbat să îi asigur un trai decent“, a spus Mihai Enache.
Autorităţile spun că singura soluţie pentru revitalizarea zonei ar fi construirea unui port. Pentru asta este însă nevoie de bani, fonduri de care Primăria Gogoşu nu dispune în acest moment. „Pentru dezvoltarea acestei zone este absolut esenţial să existe un port comercial şi turistic, altă soluţie nu există. E însă o investiţie greu de realizat întrucât costurile sunt foarte mari şi singura soluţie ar fi un parteneriat cu un privat care să asigure finanţarea. Dacă realizăm portul, zona va lua amploare, se vor crea locuri de muncă şi viaţa oamenilor se va schimba“, a spus primarul din comuna Gogoşu, Jean Rogoveanu.
În aşteptarea acestei schimbări, greutăţile de zi cu zi apasă pe umerii localnicilor, care privesc cu nostalgie spre vremurile în care colonia era populată şi cu neîncredere spre viitor.
