Octombrie 2012. În urmă cu un an, mama îmi fusese luată pentru totdeauna de lângă mine. De ceva vreme bănuiam că boala de care suferise mama îmi măcina și mie trupul. Când am ajuns în urgență, a venit la mine doctorița mamei. Știam că e oncolog. Când am aflat bănuielile acesteia, am spus că ceva mai rău de atât nu mi se poate întâmpla. M-am gândit apoi că, dacă aș fi murit, aș fi ajuns să mă reîntâlnesc cu mama.
La medic trebuia să fi ajuns de mult. Mă mânca îngrozitor toată suprafața corpului, îmi cădea părul și tușeam până vomitam tot ce mâncam. Slăbisem 10, 12 kilograme. În ziua în care am ajuns în urgență reușisem să fac un pas important pentru mine și eram fericită. Am ajuns acasă plină de speranță și încredere. Aveam 24 de ani, locuiam cu bunicul de 80 de ani și tocmai primisem vestea că voi fi angajată. Mă bucuram că îl pot ajuta pe bunicul. Am mâncat cu el, am vorbit și m-am pus în pat în seara aceea cu impresia că sunt mai bine, dar nu a fost așa. O nouă criză de tuse și vărsături, parcă mai rea decât până atunci, m-a făcut să îmi sun prietenii. Nu mai puteam trăi așa. În urgență, prietenii mei au aflat că trebuie să îmi caute coșciug. Speranța de viață: două săptămâni.
Lupta a început cu refuzuri. Am refuzat tratamentul, am refuzat să sper. Au fost însă lângă mine oameni care au rămas în sufletul meu și care m-au convins că nu este încă momentul să mă reîntâlnesc cu mama. Am început tratamentele și am rezistat cu brio. Schimbările s-au văzut încă de la prima ședință de chimioterapie. Nu mai tușeam, nu mă mai mânca pielea. A reapărut menstruația după nouă luni de lipsă. Chimioterapia mă stabiliza, în loc să mă facă să mă simt rău.
Cele mai grele momente și cele care mă doborau nu au fost niciodată cauzate de boală, ci de dorul mamei. Seara mă simțeam atât de singură și îmi lipsea, mai mult decât orice, grija ei. Mă îmbărbătam și îmi găseam putere în discuțiile cu doctorița, în speranțele pe care mi le dădea optimismul ei, în vorbele prietenilor. A urmat o recădere. Mi-a fost rău, am plâns, m-am ridicat. Sunt convinsă că mama m-a ajutat de acolo, de Sus. A urmat radioterapia la București, unde mi-am făcut câțiva prieteni. Când am revenit în oraș, l-am cunoscut pe iubitul meu. De atunci a luptat alături de mine.
Cu folos sau nu, în Craiova am început un nou tratament extrem de agresiv. Am simțit că sunt la limită și am fost convinsă că voi ceda. Mă rugam lui Dumnezeu să nu mă ia, pentru că nu eram pregătită să nu mai văd ochii omului care era totul pentru mine, simțeam că nu îl iubisem de ajuns. În acele momente, puterea mea era el. Pentru el am vrut să trăiesc și pentru că îmi doream ca într-o zi să avem un copil. Altfel, m-aș fi vindecat degeaba.
Astăzi sunt bine. Le mulțumesc lui Dumnezeu și mamei mele. Bunicului, oamenilor care m-au susținut cu o vorbă bună, cu bani. Boala a lăsat semne în sufletul meu. De aceea, mesajul meu e simplu: dacă ați trecut prin așa ceva, lăsați rușinea deoparte și mergeți la niște specialiști care vă pot ajuta – psihologi, psihoterapeuți, psihiatri chiar. Reparați-vă ca să puteți să mergeți mai departe sau să începeți de la zero. Nu țineți cont de lumea care râde, nimeni nu trăiește în locul vostru. Și porniți la drum cu o fărâmă de pozitivism în buzunar. Spuneți-vă, așa cum am făcut-o eu, „Boala trebuie să plece din corpul meu pentru că ea e musafirul nepoftit!“
Andreea Raluca Sîrbu

Sfatul specialistului

Un bolnav de cancer trăiește o traumă la nivel psihologic, care este extrem de greu de gestionat, dacă nu imposibil. Există numeroase studii și lucrări științifice care stabilesc o legătură între momentul declașării afecțiunii și anumite traume psihice din viața pacienților, cum ar fi pierderea unei persoane importante, eșecul profesional sau diverse situații limită care au condus la o stare de șoc intens sau la blocaje emoționale și mentale.
Simptomele unei afecțiuni cum este cancerul generează stări care se concretizează în gânduri negative: bolnavul crede că nu poate supraviețui unui asemenea diagnostic, se teme că își va pierde mințile, se îngrijorează că este o povară pentru ceilalți. Cea mai dăunătoare trăire este cea în care bolnavul simte și crede că nu mai are nici un rost și viața lui s-a închieat odată cu stabilirea diagnosticului. Pe lângă acestea, un pacient diagnosticat cu cancer experimentează atribuiri determinate de trăirea traumei. Gânduri precum „este vina mea, eu am provocat asta“ sau „ar trebui să pot face ceva să-i protejez pe cei dragi“, „trebuia să știu că se va întâmpla asta și să fi prevenit“ sunt inevitabile și experimentate de majoritatea celor suferinzi. Trebuie înțeles faptul că boala vine la pachet cu o stare de depresie care afectează întreaga funcționare a persoanei și îngreunează procesul de recuperare sau capacitatea de a suporta medicația și tratamentele. Consilierea ajută atât pacientul, cât și familia și contribuie la înțelegerea experienței și gestionarea corectă a acesteia, în folosul pacientului. El va afla că există inclusiv așa zisele „beneficii ale bolii“, va avea capacitatea să le identifice și să le folosească în favoarea sa.
Georgiana Oprea, psiholog, psihoterapeut