La inceput de mileniu, un român a plecat in India pentru a dezlega enigma iubirii dintre Mircea Eliade si Maitreyi. „Maitreyi“, cartea de dragoste care a marcat Occidentul, a fost scrisa in 1933 de Mircea Eliade. Romantice si erotice, paginile contin povestea relatiei intime dintre un european si o tinara indianca. Dupa 40 de ani, eroina din roman, indianca Maitreyi Devi, i-a dat o replica dureroasa autorului, in volumul „Dragostea nu moare“, sustinind ca intre cei doi n-a fost altceva decit o idila inocenta. Astfel, profesorul Mircea Itu a ajuns in India pentru a dezlega enigma iubirii dintre Mircea Eliade si Maitreyi.
Mircea Itu a studiat la Universitatea Bucuresti, timp de cinci ani, cultura si civilizatia indiana, invatind hindi, sanscrita si bengali. Acesta a fost in India de doua ori, in 1992-1993 si 1997-1998. Mircea Itu a predat cursul de studii romanice la Universitatea din New Delhi. In ’99 si-a luat doctoratul la Sorbona, dupa care a devenit profesor de filosofie orientala la Universitatea Bucuresti.
Publicat pentru prima data in 1933, „Maitreyi“ are ca subiect relatia exotica dintre inginerul francez Allan, personaj care-l reprezinta pe Eliade, si Maitreyi. Sosit in India la studii, tinarul alb, in virsta de 23 de ani, este gazduit de Narendra Sen, tatal lui Maitreyi. Acesta il roaga pe european sa o scoleasca pe fata de 16 ani. Relatia dintre cei doi tineri capata accente romantice, moment in care tatal o descopera si Alain este alungat din casa. Maitreyi este batuta de capul familiei si sechestrata. Cea care a declansat scandalul a fost chiar fetita Chabu, numele fictiv al Chitritei Devi. „Chabu a marturisit tot ce-a vazut: cum stateam noi doi impreuna si rideam, si ne sarutam, si ne stringeam in brate la Lacuri“, scrie Mircea Eliade in „Maitreyi“. „Chitrita Devi mi-a povestit despre idila lui Eliade cu sora ei, Maitreyi. Ce mi-a spus ea nu se potriveste deloc cu romanul pe care il invata copiii la scoala“, afirma profesorul, la reintoarcerea sa in tara. „Eliade a fost doar un pierde vara si n-a iubit-o pe sora mea“, i-a spus batrina Chitrita Devi lui Mircea Itu. In anul 1930, cind a avut loc idila dintre Eliade si Maitreyi, Chitrita era un copil care vedea lumea prin prisma regulilor stricte invatate de la parintii sai. „A fost un Cassanova, un alb afemeiat care umbla cu indience anglo-americane. Sora mea a fost o proasta. Nu trebuia sa-l iubeasca. El a dezonorat-o“, este de parere Chitrita Devi: „Regulile de conduita sociala sint foarte stricte aici, in India. Idila dintre tinarul alb si fecioara bengaleza este pentru hindusi o blasfemie“.
Romanul publicat de Eliade i-a adus acestuia glorie si bani. Intre anii 1945 si 1952 a fost tradus in italiana, germana, franceza si spaniola. In 1974, avea sa vina socul: Maitreyi Devi, maritata intre timp cu un bengalez si mama a doi copii, scrie ea insasi un roman, „Dragostea nu moare“. Ea marturiseste ca l-a iubit pe Mircea Eliade, dar neaga ca ar fi avut relatii intime. Cartea indiencei, cunoscuta in tara sa ca poeta, trece oceanul si ajunge in America, tara in care Eliade se stabilise. Intilnirea emotionanta dintre cei doi a avut loc chiar in acel an, la Universitatea din Chicago, unde Eliade era profesor. Maitreyi si-a planuit mult timp intilnirea. A facut rost de o invitatie din partea americanilor si a plecat la Chicago sa sustina seminarii despre filosofia indiana. Intr-o zi, prin surprindere, a intrat in biroul fostului ei iubit din adolescenta. Era imbracata cu cel mai frumos sari. Desi anii multi ii lasasera urme pe chip, aceasta dorea sa arate bine. „Cind l-am intilnit, dupa 43 de ani, l-am intrebat de ce a scris atitea prostii despre mine. El mi-a replicat ca romanul este fictiune. Mi se rupe inima, Mircea, i-am zis. El mi-a promis ca niciodata nu va permite ca romanul sa fie tradus in engleza si ca va mentiona acest lucru in testament“, descria Maitreyi, intr-o scrisoare, aceasta revedere. Eliade a murit in 1986, respectind rugamintea fostei sale iubite. Dupa moartea acesteia, petrecuta in 1990, cartea a fost tradusa in engleza si intitulata „Nopti bengaleze“. S-a lansat si un film, cu Hugh Grant in rolul principal. Scenele s-au turnat in Calcutta. In pelicula eroina s-a numit Gayatri, pentru ca Maitreyi a cerut ca numele sau sa nu fie pomenit, ca o ultima incercare de a refuza comercializarea iubirii al carei deznodamint misterios l-a luat cu ea in mormint. Aceasta a fost revansa lui Maitreyi si nimeni nu va sti vreodata ce a fost intre ea si românul ajuns in indepartata Indie.
Manindra Chandra Nandy, inaltul protector al lui Mircea Eliade
Mircea Eliade a avut o sansa de-a dreptul incredibila. La numai 21 de ani a fost prezentat Maharajahului Manindra Chandra Nandy, Kassimbazar Rajbari (cel care avea sa devina inaltul sau protector – n.r.) de catre profesorul Dasgupta. Nandy a fost un fel de al doilea Mecena. A fost atit de bogat incit a muncit 39 de ani pentru a saraci. L-a adorat intreg Bengalul. A investit exclusiv in tinerii cu inteligenta iesita din comun. De sprijinul sau financiar a beneficiat si Mircea Eliade. In scrierile sale, Eliade spune despre protectorul sau: „Ca toti indienii cu educatie sanscrita, crede ca, pentru a intelege literatura sau filosofia antica, sint necesari 25 de ani de studiu. (…) Iti trebuie doi ani ca sa citesti un tratat de logica si zece ani pentru un comentariu metafizic. Studiile indiene sint atit de amanuntite, incit cel mai erudit german isi recunoaste educatia sumara in fata lor“. Ca si cum, daca ti-ai insusit limba germana, asta nu inseamna ca l-ai inteles pe Heidegger.
Socul experientelor yoghine
Dragostea dintre Mircea Eliade si Maitreyi impreuna cu intreaga sa opera poate fi un „tot“ misterios creat din spirit si materie. Setea de cunoastere a celebrului carturar, inca de la primul contact cu invatatura indiana, posibil, si-a depasit granitele. De aceea, „Hermeneutica lui Mircea Eliade“ scrisa de Adrian Marino se dovedeste a nu fi indeajuns. Si… niciodata, nimic nu va fi indeajuns, oricit s-ar scrie despre marele orientalist. Sint consecinte ale universalitatii lui Eliade.
Poate, niciodata nu vom sti experientele traite de acesta, secretul „blestemat“ sa ramina mister. Nu este exclus sa fi regretat, mai tirziu, materialele publicate in presa vremii din anii ’29. Era prea tinar, iar acel putin vazut l-a socat prea mult ca sa nu publice. Pacat de manuscrisele din tinerete care au disparut. Iata un fragment ilustrativ:
„La Belur am cunoscut citiva yoghini invatati si profunzi care conversau in sanscrita tot atit de usor ca in bengali; dar n-au consimtit sa-mi arate nimic…
Sintem introdusi intr-o incapere scunda, curata, goala; ne asezam pe rogojina adusa de unul dintre ucenici. Gazda pare indiferenta. Trimite sa aduca un soi de lighean, plin cu apa. Nu da lamuriri. S-ar spune ca se pregateste de un exercitiu particular si intim, despre care nu trebuie sa dea socoteala nimanui. Cintarim apa din ochi; citeva kilograme. Face semn unui tinar sa se apropie. Tinarul nu se sfieste, se dezbraca incet si se aseaza in lighean cu bagare de seama, ca sa nu verse apa. Asteptam. Doctorul zimbeste; a vazut operatia asta de nenumarate ori si, desi e una dintre cele mai putin extravagante, il amuza. Spre mirarea mea apa din lighean dispare, lent si sigur, ca supta de o pompa. Nu e greu de inteles pe unde. (In manuscris, autorul precizeaza ca tinarul yoghin s-a asezat din nou in ligheanul gol, dupa care, apa a inceput sa apara la fel de limpede si in aceeasi cantitate – n.r.).
Cind toata apa a fost supta tinarul se ridica, isi reface costumul, paraseste odaia si se intoarce peste citeva minute cu un pahar mare plin cu lapte. Asteptam iarasi. Laptele este extras cu destula repeziciune, dar prin alt organ. Cind paharul e golit, operatorul se odihneste o clipa – apoi il umple din nou, si, fireste cu lapte…
(…) Doctorul facu, chiar in englezeste, o gluma, referindu-se la controlul muschilor penisului. «Gindeste-te ca tinarul acesta isi poate mentine rigiditatea o noapte intreaga».
Nicidecum nu poate fi vorba de sugestie, de halucinatie vizuala“.
Ulterior, Eliade a vazut experiente adevarate, socante, despre care n-ar fi crezut ca exista, daca n-ar fi fost in mijlocul lor.
Simultaneitatea erotismului carnal si fantastic
Intr-unul din articolele sale, Eliade pomenea de doua feluri ale dragostei: una cu o femeie in carne si oase (gauna, bahya), cealalta cu o femeie ideala, cu o femeie care este mai mult prezenta decit obiect (mukhya, marma). Cu tot planul sau nedezmintit carnal, a observat in riturile gauna o robusta plutire catre fantastic: „Am remarcat in etapele maithunei o interiorizare rituala din ce in ce mai accentuata, ducind la identificarea partenerei cu o zeita, cu imaginea ei iconica. Nimic orgiastic, nimic inert si scabros in maithuna; rit care se desfasoara fantastic si in carne totodata“. Fireste, un alt fel de „arta de a face dragoste“, un nou „modus vivendi“.
Sahajiya nu are nimic de a face cu obiceiurile degenerate ale altor culturi indiene (cum sint unele secte derivate din Boladeva sau toate sectele Vamachari, sau acei Baul, „nebuni“ din Bengal, mai spune Eliade: „Toate acestea practica cele mai fara de lege orgii, incesturi, bestialitati, asa cum nici imaginatia celui mai bolnav erotoman modern n-ar putea nascoci; credinciosii lor sint recrutati din familii degenerate, dintre nebuni, pervertiti, criminali, lepadaturi ale societatii si neurastenici ai misticii exaltate“.
Nu se cunosc relatiile erotice dintre Eliade si Maitreyi, dar… cu siguranta, la 16 ani era suficient de initiata. Mai mult, daca literatura româna nu avea nici macar o poveste adevarata de dragoste, pina la tiparirea corespondentei dintre Veronica Micle si Mihai Eminescu, in prezent, aceasta s-a mai imbogatit cu cea dintre Mircea Eliade si Maitreyi.
