Privind in urma, spre 2001

Anul 2001 e greu de consecinte indeosebi prin tragedia de la 11 septembrie, care ne-a demonstrat ca traim, intr-adevar, intr-un „sat planetar“, unde e din ce in ce mai greu sa gasesti refugii, in caz ca simti nevoia lor. Solidaritatea internationala din reactiile contra terorismului s-a bazat si pe constiinta ca lumea e prea mica, azi, pentru a mai fi posibile singuratati sigure, nepericlitate de ceea ce se intimpla cu altii. Pe acest fond, am remarcat si niste efecte, „colaterale“, stranii. Psihologic, inteleg perfect, sa zicem, de ce o ancheta organizata de o cunoscuta publicatie din Canada l-a declarat „omul anului“ pe bin Laden, cu multe voturi inaintea lui Bush. Intotdeauna suntem tentati sa fim mai atenti cu invinsii decat cu invingatorii. Inteleg, de asemenea, ca o lupta, in adancime, dusa contra terorismului si a tensiunilor acumulate in lumea islamica, ar trebui sa ajunga la cauze, intre care, pe langa saracie, pe langa frustrari, pe langa demagogia religioasa a fanaticilor, ar trebui luata in considerare si o anumita trufie a prosperitatii americane, producatoare de resentimente, mai ales in mediile mizere. Nu ajunge sa se dea asigurari ca nu e vorba de o „ciocnire a civilizatiilor“, de un „razboi religios“ (asigurari sincere, dar insuficiente). Trebuie inlaturate si sursele toxice care, la nivelul perceptiilor grabite sau tulburi, pot crea confuzii. Am constatat, de altfel, inclusiv la noi, ca pe fondul bombardamentelor din Afganistan, au aparut unele indispozitii sau iritari de cate ori se anuntau victime in randurile populatiei civile. Aceste reactii nu erau chiar antiamericane. Dar nici nu le lipsea mult ca sa devina.

Cum domeniul sentimentelor si resentimentelor e plin de capcane, ar fi utile, poate, niste precizari. Pentru unii, daca ai rezerve fata de America sau, mai exact, fata de unele pacate ori erori ale ei, esti antioccidental. Deci, „nostalgic“. Esti banuit ca privesti spre Est. Or, exista, dupa parerea mea, doua Occidenturi: unul european, altul american. Cele doua Occidenturi au multe in comun, dar exista intre ele si mari diferente sau chiar conflicte mentale. Si nu mi se pare ca problema care se pune este a alege unul din cele doua Occidenturi, socotindu-l superior celuilalt. Ceea ce ar fi de ales, daca vorbim de optiuni, este ce e mai bun in fiecare. Poate sa-ti placa mai putin sau sa ti se para suparatoare o anumita mentalitate din „Lumea Noua“ pur si simplu pentru ca ea contrazice inertiile, oboselile si nevoia de nuante din „Lumea Veche“. Alta prejudecata, curenta azi, a transformat pragmatismul, specific Americii, intr-un termen aproape mitologic. Pentru unii, daca nu esti „pragmatic“, nu ai cum sa fii „modern“. Esti un soi de rebut al unui idealism desuet. Or, pragmatismul are si laturi bune si laturi mai putin laudabile. Cei care reusesc au, in America, totdeauna dreptate, oricine ar fi si indiferent cum si-au obtinut reusitele. Apoi, se uita, in genere, ca „Lumea Noua“ e o lume cu o istorie subtire, o istorie sumara, de cateva secole. Memoria nu prea conteaza in psihologia americanului. Ceea ce conteaza este visul american, in legatura cu care au fost scrise biblioteci intregi. Asta face, probabil, ca America sa nu fie, ca Europa uneori, contemplativa, melancolica. America gandeste simplu, in termeni de succes pragmatic, de eficienta. Uneori, gandeste, poate, prea simplu. Asa a procedat, dupa parerea mea, si in Afganistan, inchipuindu-si ca bombele vor scoate din mintile afganilor Evul Mediu intretinut de talibani. Asa a procedat si cand si-a inchipuit ca bombele „inteligente“ vor rezolva problemele incalcite din Kosovo. Europa unde, filosofic vorbind, a fost descoperita indoiala (prin Descartes) duce cu ea povara unei istorii care o impiedica sa aiba un vis foarte limpede si ii limiteaza miscarile, dar o ajuta sa nu se grabeasca.

In fond, ce vreau sa spun? Nu tin deloc sa ma complac intr-un stupid sovinism european, intr-un „eurocentrism“ vanitos si miop. Dar recunosc ca nu ma incanta nici cei care se dau in vant dupa tot ce vine din America. In aceeasi masura in care n-as vrea sa ma alatur americanofobilor, nu m-as putea alatura nici celor care suspenda spiritul critic cand e vorba de America si considera, de pilda, ca primejdia „mcdonaldizarii“ Europei e o problema falsa. Pe scurt, la 11 septembrie 2001 am fost, cu sufletul si cu mintea, alaturi de America. Ulterior, fara sa ma dezic de acea solidaritate, am sperat ca, intr-o zi, America se va decide sa-si vada nu numai izbanzile – incontestabile -, ci si erorile.