Colaboratorii presedintelui

Nu sunt sigur ca as putea sa-mi exprim, ca „umanistii“ din Partidul Umanist, „bucuria“ pentru decizia presedintelui Iliescu de a retrage gratierea lui George Tanase, fost comisar al Garzii Financiare din Ialomita, prins in flagrant delict de luare de mita si condamnat la trei ani de puscarie. Ma gandesc la cum a trecut bietul om, in cateva zile, de la euforie la descoperirea ca n-a scapat. Si-a primit, fara indoiala, pedeapsa cuvenita, dar, impenitent sentimental cum sunt, nu ma pot bucura de nenorocirea altuia, fie ea si meritata.

Nu sunt sigur nici ca Ion Iliescu a dat dovada de usurinta cand a semnat decretul de gratiere. Un sef de stat nu are timp sa verifice fiecare hartie care i se pune sub nas. Nici n-ar fi normal sa-si suspecteze colaboratorii ca un patron carcotas care n-are incredere in nimeni. De vreme ce i s-a spus ca fostul comisar al Garzii Financiare sufera de boli grave, care nu pot fi tratate in inchisoare, e de inteles ca existau „motive umanitare“ de luat in seama. „Da, a gresit, domnule presedinte, luand mita, dar regimul de detentie nu-i poate asigura tratamentul impus de bolile lui“, va fi zis sfatuitorul de la Cotroceni care a studiat cazul si a pregatit decretul de gratiere. „Uman e sa-l gratiati“. Iar Iliescu a semnat.

In schimb, ma indoiesc ca domnul presedinte a tras din aceasta neplacuta intamplare concluziile cuvenite in privinta consilierilor sai. E foarte bine ca Ion Iliescu a avut curajul sa revina asupra unei gafe, s-o recunoasca si s-o indrepte. Mai ales ca asa ceva nu prea se intampla pe la noi. Daca memoria mea e fidela, e prima oara cand un inalt demnitar admite, public si explicit, ca a gresit. Cei care au luat in deradere „erata“ prezidentiala si-au demonstrat, mai degraba, placerea de a persifla orice decat seriozitatea. Ce ar fi preferat? Ca Ion Iliescu sa persevereze in eroare? „A gresi e omeneste, dar a persevera in greseala e diabolic“, zice, si zice bine, un adagiu foarte vechi. Gratierea unui personaj corupt, in baza unor false „motive umanitare“ (caci Institutul Medico-Legal a fost de parere ca George Tanase poate suporta fara riscuri de sanatate regimul penitenciar) ar fi fost un semnal foarte prost, punand sub semnul operetei filipicele contra coruptiei. Intrucat o revenire se impunea. Nu exista alta solutie. Era in joc ceva mult mai important decat vanitatea de a evita eventualele ironii, care l-ar fi putut impiedica pe Ion Iliescu sa faca pasul inapoi.

Ramane problema consilierilor de la Cotroceni, care nu e, probabil, doar problema consilierilor de la Cotroceni. Doua sunt, cred, pacatele sfetnicilor de pe malurile Dambovitei. Unul ar fi predispozitia lor de a deveni „ketmani“. Cum ne lamureste Czeslaw Milosz in „Gandirea captiva“, „ketmani“ erau numiti persii care le spuneau turcilor doar ceea ce acestia voiau sa auda. Ca sa intre pe sub pielea sefilor, sfatuitorii inaltelor personaje oficiale de la noi obisnuiesc sa evite sfaturile care pot contraria, care nu corespund cu ceea ce gandesc sefii sau cu dorintele lor. Preferand sa fie, mai curand, simpatici decat utili, le spun, deci, ceea ce acestia asteapta sa li se spuna. Asa se explica de ce, pe la curtile noastre, numerosi consilieri se transforma foarte repede in lingusitori profesionisti. Alt pacat e treaba facuta de mantuiala, cu convingerea ca „fidelitatea“ demonstrata in calitate de „ketmani“ scuza orice prostie. Firesc era, in interesul bunului mers al treburilor de la Cotroceni, ca Ion Iliescu sa „mature“ palatul cu sfetnicul care l-a pus in situatia sa se faca de ras si sa se joace cu sufletul unui om, fie el si corupt. In loc de asta, reconfirmand o mai veche slabiciune a sa, i-a luat doar dreptul de a mai semna, s-a spus. De a mai semna ce? Hartii la fel de serios intocmite ca propunerea cu gratierea buclucasa? E limpede ca din toata povestea asta singurul care a iesit rau a fost bietul George Tanase, silit sa afle ca „lantul slabiciunilor“, intins din Ialomita la Cotroceni, are uneori limite.