În mijlocul Câmpiei Olteniei, zaibărul, celebra băutură oltenească a lui Nea Mărin, se zbate să supravieţuiască. Bătrânii încearcă să salveze tradiţia ce o poartă, cu spatele plecat, până în prezent.
Europa a fost infestată pe la 1850 cu un parazit microscopic, adus odată cu câțiva butași de viță americană. Acest parazit a distrus nu numai culturile de viţă-de-vie, dar şi pământurile. În 1877, naturalistul român Dimitrie Ananescu a adus, la rândul său, câțiva butași din Franța și, fără să știe, a cauzat dezastrul viilor autohtone. Într-un sigur deceniu, podgoriile istorice românești au fost afectate iremediabil. Pentru a salva aceste culturi, a fost plantată în sudul țării, în special în zonele nisipoase ale Olteniei, o viţă-de-vie hibrid din Franţa, Seibel. Aceasta s-a aclimatizat rapid și a devenit familiară locuitorilor zonei, iar țăranii, nevorbitori de limbă franceză, au transformat numele din seibel în zaibăr. „După filoxera care a atacat şi distrus viile spre sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a trecut la replantare; în zona Băileşti, sătenii au cultivat viţă hibrid, mai rezistentă şi mai puţin pretenţioasă la întreţinere (zaibăr, blanc, ananas). Aceşti hibrizi vor fi replantaţi după 1990 pentru că în perioada de colectivizare fusese scoasă în proporţie de peste 80%, iar suprafaţa fusese dată culturii cerealelor“, se arată în Monografia Municipiului Băileşti.
Băileştenii au adoptat această viţă-de-vie, chiar dacă nu era de soi nobil, şi au transformat-o într-un simbol naţional. „Vă spun o mică amintire, unde chiar băileşteanul nostru era luat peste picior de către cei care la vremea respectivă, auzind de zaibăr spuneau «Ce zaibăr, căci zaibărul e departe de un vin nobil?». Băileşteanul nostru, Amza, le spunea în felul următor: «Nu are cele trei calităţi niciun alt vin decât zaibărul». În primul rând, zaibărul se bea cât este tânăr pentru că este acel vin care îţi dă energie instant. O primă calitate este aceea că în momentul în care consumi şi se întâmplă ca lobul urechii să roşească, acela era punctul la care se analiza la momentul respectiv, nu mai aveai nevoie pe timp de iarnă de căldură în casă, deci făceai economie la combustibil. A doua mare calitate era aceea că nicio boală nu se lega de tine şi a treia, dar cea mai importantă calitate, după cum spunea dumnealui, creşte natalitatea. Lucrurile acestea au un sâmbure de adevăr. La urma urmei, lucrurile acestea vechi arată simplitatea şi puterea băileşteanului, a românului, care dacă bea un pahar de vin, nu neapărat zaibăr, dar al lui din casă, şi avea o bucăţică de pâine pe care o mânca din curtea lui, era mulţumit şi putea să lupte mai departe“ , ne povesteşte primarul municipiului Băileşti, Costel Pistriţu.
Doar șapte hectare pentru zaibăr
Azi, tradiţia pare că a obosit. Tinerii plecă din locurile natale spre un nou destin. Timpul ireversibil trece nepăsător peste bătrânii care au mai rămas să îngrijească viile. „Băileştiul, după 1989, a avut un patrimoniu de peste 600 de hectare, mai precis 631 hectare de vie, ce-i drept vie hibridă, dar au fost vii. Atunci a fost aşa o emulaţie: «să punem, să punem vii!».
Generaţia care pe atunci avea 50-60 de ani a ajuns acum la 80-90. Tinerii ne-au plecat, ca peste tot, şi în străinătate, să-şi caute un rost, au plecat şi în oraşele în care se caută forţă de muncă. Practic, aceste vii, unde peste 90% din lucrări se fac manual, nu mai are cine să le lucreze şi atunci au fost înlocuite cu culturi agricole. La această dată se mai lucrează 70-80 de hectare, dintre care suprafaţa de zaibăr, vestitul zaibăr, spre ruşinea băileştenilor, e doar 7 hectare, deci foarte, foarte puțin. Producţia anul acesta e bună, peste 7-8 tone de struguri la hectar. Strugurii au acumulat zahăr, să sperăm că după Sfânta Maria începem să ne gândim la coacerea lor şi sperăm să avem un vin de calitate anul acesta. Să sperăm că de Ziua Zaibărului, la festivalul nostru din luna octombrie, să avem, ca şi anul trecut, suficienţi doritori să vină la concurs cu vinurile lor.
Nostalgii există legat de acest zaibăr. Am discutat şi zilele trecute cu cei pe care îi mai găsim acum prin vii, despre nostalgia vinurilor de odinioară, a zaibărului de odinioară. Cu toţii şi-ar mai dori să cultive, însă este destul de greu să mai aducem tineri şi pe cei care pot să muncească, şi au vigoare, şi pot să lucreze, aşa cum se lucrează în vie, unde se stă tot timpul, sunt din ce în ce mai puţini şi atunci chiar cu voinţă, dar nefiind putinţă, oamenii nu mai pot. Am întâlnit în vii oameni peste 70-75 de ani, dar vă spun, sunt niște culturi foarte frumoase, acolo unde au fost şi tradiţii, unde familia cam tot timpul a produs acest vin“, afirmă Grigore Ștefan, șeful biroului agricol la nivelul municipiului Băileşti.
Din generaţie în generaţie, localnicii duc mai departe povestea zaibărului de Băileşti. Această poveste frumoasă se stinge uşor, uşor. „Bunicul meu a murit în `50 şi avea vie cu zaibăr. Părinţii mei au murit în `89 şi aveau vie cu zaibăr. Eu am 80 şi ceva de ani, însă anul trecut m-am lăsat. Nu mai pot“, ne mărturiseşte Oprică Iureş.
Tradiţia spune că de fiecare dată când treci pragul casei unui băileştean, acesta întotdeauna te va cinsti cu un pahar din nelipsitul zaibăr. „La noi, în Băileşti, dacă nu ai un pahar de vin acasă, când vin copiii sau musafirii, e ruşine mare. Nu se poate să stăm fară vin, chiar dacă nu bem. Trebuie să avem vin acasă. E o tradiţie“, povesteşte Oprică Iureş.
Zaibărul nu era considerat doar o simplă licoare care te înveselea. Era o necesitate. „Înainte, ţăranul român, dacă nu avea un pahar de vin sau un pahar de ţuică, nu mai putea să se scoale a doua zi la muncă, pentru că toată ziua se ducea cu secera, cu plugul, toată ziua muncea şi era necesar să aibă această băutură. Zaibărul a fost bun şi pentru tratament. Eu am avut un frate, îl am şi acum, care a jucat fotbal acu` 60 de ani. A intrat într-un şopru să înveţe, căci era la liceu, şi a răcit la plămâni. Aveam un doctor, singurul doctor din Baileşti, care i-a dat tratament să bea zaibăr şi cu aceasta a scăpat de boala aia. Zaibărul a fost o băutură, care este şi acum tot necesară, dar dacă lumea nu mai muncește, nu mai vrea să facă efort, bea bere, bea altceva. Are toată lumea bani acuşa, ţăranul nu avea bani înainte ca să-şi cumpere altă băutură în afar` de-a lui“, continuă povestea Oprică Iureş.
Munca nu e deloc uşoară. Te aşezi la capăt de rând cu spatele deja aplecat şi începi să culegi. Culegi ciorchini cu boabe mici, negre şi parfumate ca nişte mărgele. Hainele se pătează de la sucul negru ca motorina. Pata iese, dar cu foarfeca! Ramura elastică a butucului viţei-de-vie devine bici peste picioarele goale. Doare, ustură, strângi din dinţi, dar mergi mai departe până când rândurile se golesc, iar lădiţele devin neîncăpătoare.
„Pentru cine e învăţat cu munca, nu e grea. Eu am pus, după revoluţie, 35 de ari de vie. Ne luase colectivul, ne dusese în altă parte, în fine, cum fuseseră vremurile atunci, 15 ari de zaibăr şi 20 de ari de amestecătură, cum se face la noi aşa, Blanca. E, ne-am muncit până acum doi ani. Nevastă-mea a murit, nu a avut cine să mai muncească, şi a trebuit să renunţ şi eu la ea. Am renunţat pentru că nu mai aveam nicio putere, oameni nu mai găseşti să muncească. Eu la 80 de ani nu am mai putut să muncesc. Asta a fost, asta este povestea zaibărului.
Tinerii, nici vorbă, nu mai sunt interesaţi. Înainte nu aveai bani, pe atunci fiecare îşi mânca mâncarea lui, bea băutura lui, că aşa era timpul atunci. Acum toată lumea are ajutor social, are şomaj, şi stau şi beau bere toată ziua. Munca pentru ei nu mai există acuş.
Până acum doi ani venea toată lumea la mine după zaibăr. Aveam beci cu cramă, cu butoaie. Îmi plăcea foarte mult să mă ocup de aşa ceva“, încheie povestea Oprică Iureş.
Obiceiuri
Viticultura este una dintre ramurile agriculturii la care strămoşii noştri ţineau forte mult. Podgoriile erau numeroase încă de pe vremea dacilor, iar vinul era foarte apreciat. Acest lucru l-a determinat pe regele Burebista să poruncească distrugerea plantaţiilor, fiind îngrijorat de excesele pe care le constata la supușii săi.
Înainte de recoltarea din luna septembrie, numită în mod popular „viniceriu“ sau „ viniţel“, culegătorii sfinţesc viile şi locul în care se vor aşeza butoaiele cu vin. Strugurii adunaţi de pe butuci se strâng în coşuri şi se zdrobesc la lin. Înainte de a umple butoaiele cu suc, culegătorii se adună laolaltă şi trag un chiot care să se audă în depărtare, acest lucru însemnând că butoaiele vor fi în acel an pline. Butoaiele cu vin se pun apoi la păstrare în pivniţe.
Beatrice Spătaru
