„Omul anului 2001“ in Rusia – Vladimir Putin

Un sondaj sociologic comandat de publicatia Itoghi si realizat de compania Gallup Media a stabilit ca Vladimir Putin nu este doar „Omul anului 2001“, ci si cel mai simpatic lider al Rusiei. Faptul ca Vladimir Putin a fost desemnat „omul anului“, detasindu-se in mod clar de alte personalitati, era de asteptat, avind in vedere ca oricum ai incerca sa imparti „tortul“ sociologic rusesc pe criterii – de virsta, nationalitate, de venit, geografice sau profesionale -, rezultatul ramine acelasi. Orice ar fi, din acest punct de vedere, tara e unita.

O prima explicatie a unei asemenea unanimitati ar parea banala, scrie saptaminalul Igothi. Putin este presedintele! La asta s-ar adauga faptul ca este un presedinte dinamic, harnic, fara deprinderi rele pentru tara si fara a fi atins de mania grandomaniei. Adaugind la aceasta plata la timp a salariilor si pensiilor si o crestere economica generala, atunci intrebarea insasi despre cauzele popularitatii lui Putin ar putea parea inventata. Un singur aspect nu duce la unanimitate si acela este actualul curs al rublei. Intrebarea-cheie se pune insa altfel: De ce tocmai acum Vladimir Putin a devenit atit de necesar tarii sale? Si ce tara este aceasta acum?

Raspunsul este doar unul: La trecerea dintre veacuri, Vladimir Putin si-a indeplinit principala sa functie – cea de lider national. El a stiut sa descifreze provocarile timpului si sa stabileasca exact locul Rusiei. Si a facut asta prin singurul mod credibil – nu prin declaratii, ci prin fapte. Printr-o actiune istorica, Vladimir Putin a pus cap compas pentru Rusia – Occidentul. A rasucit timona in mod radical, cum n-a mai facut-o nici unul dintre predecesorii sai.

Optiunea sa s-a materializat la 11 septembrie, exact atunci cind in flacarile „marii explozii“ s-a nascut si noua politica a Rusiei, avind o influenta colosala asupra destinului omenirii in anul care s-a scurs. Se poate spune, fara a exagera, ca Rusia a cistigat razboiul mondial. L-a cistigat in cel mai radical mod si prin singura maniera imaginata si posibila in secolul al XXI-lea – l-a preintimpinat.

De fapt, ce s-a petrecut la 11 septembrie?

Se propunea un razboi al civilizatiilor despre care vorbeau politologii, un razboi in care sperau teroristii. Cu asta a si inceput, la 11 septembrie, anul politic. Bilantul anului calendaristic a fost insa altul – un asemenea razboi n-a avut loc. Bin Laden a miscat bagheta dirijorala, lumea a incremenit in asteptare, dar n-a rasunat „Moartea Zeilor“, a murit doar talibanismul. Politologii s-au inselat, teroristii facindu-se de ocara.

Acum vedem doar consecintele acelor evenimente. Unde s-a ascuns principalul sprijin politic? De ce n-a functionat planul teroristilor? De ce n-a aparut frontul mondial antioccidental? De ce nu s-a produs ciocnirea civilizatiilor – crestina si musulmana?

Deoarece exploziile new-yorkeze au indreptat lumea in cu totul alta directie, incendiul care a izbucnit n-a mistuit Occidentul, ci a unit Rusia cu Vestul, dind nastere unei configuratii politice cu totul noi. Rusia n-a participat „direct“ la nimicirea talibanilor, ea a facut ceva mai mult, moral, le-a frint coloana vertebrala.

In realitate, bin Laden si reteaua sa au fost infrinti la citeva minute dupa explozii, atunci cind Vladimir Putin a ridicat telefonul sa-l sune pe George W. Bush. Cuvintele lui Putin, potrivit carora „SUA nu numai ca au dreptul la lovituri de razbunare, dar si ca, pentru eventualele victime nu vor fi responsabile Statele Unite, ci teroristii“ -, au venit ca un pumn in plina figura, aplicat lui bin Laden.

Neutralitatea Rusiei era un element vital necesar terorismului. Pozitia neutra a Moscovei ar fi demonstrat in mod clar ca lumea civilizata nu-i nici pe departe unita in fata terorismului. Atunci, altele ar fi fost si reactiile Chinei si ale tarilor arabe. Planurile teroristilor ar fi putut deveni atunci realitate: intr-o problema de o importanta majora, omenirea ar fi fost clar divizata in doua civilizatii – „vestica“ si „estica“ – si ruptura dintre ele ar fi fost umpluta cu propaganda care ar fi dus la o imensa prapastie alimentata de ura reciproca. Intr-un asemenea context, 11 septembrie ar fi devenit intr-adevar un preludiu pentru un adevarat Razboi al Civilizatiilor, incendiul din New York declansind o reactie in lant de autodistrugere a omenirii.

Numai ca atunci cind Rusia, din primele secunde, a trecut de partea Occidentului, „lumea a treia“ a facut pasul inapoi si nici un stat n-a cutezat sa ezite macar in a-i condamna pe ucigasi si n-a indraznit sa sfideze America + Europa + Rusia! Intr-un moment crucial al istoriei, Rusia si-a jucat rolul de superputere politica, punindu-si la bataie intreaga sa autoritate si asigurind mentinerea pacii. Turnul din Pisa al lumii occidentale s-a clatinat, a rezistat insa proptit de Kremlin.

A fost un succes politic urias al Rusiei. Un succes al lui Vladimir Putin. Din acest moment incepe si rascrucea: o uniune tactica, alianta care nu va supravietui dupa disparitia lui bin Laden, sau un parteneriat strategic Rusia, SUA, Europa?

Testul de control l-a constituit hotarirea SUA de a se retrage din Tratatul de Aparare Antiracheta (ABM). Pentru orgoliul Rusiei, asta era echivalent cu o trezire din anestezie, SUA lasind clar sa se inteleaga ca nu tin cont decit de interesele proprii. (Vrem, nu vrem, ei stiu doar de interesele lor – asta-i o alta chestiune).

Optiunea SUA a fost facuta. Daca Vladimir Putin ar fi considerat ca intre Rusia si Occident este vorba doar de o alianta tactica, atunci si raspunsul sau ar fi fost previzibil – s-ar fi urcat in avion, cum a facut cindva Primakov inainte de Kosovo, si ar fi intors, zgomotos, avionul din zbor. Numai ca el n-a facut asta. El a lasat in mod limpede sa se inteleaga ca in acest moment pentru Rusia sint lucruri cu mult mai importante decit ambitiile – acestea sint interesele nationale. Intr-un cuvint, Vladimir Putin a dat semnalul si anume ca alianta dintre Rusia si Occident este un lucru serios si de durata. Iar rusii vor face tot posibilul ca o asemenea alianta sa dureze.

Aliante tactice cu Vestul, dupa principiul „Prietenie impotriva cuiva“, au fost multe in istoria Rusiei. Cele mai cunoscute sint, desigur, Antanta si coalitia antihitlerista. Numai ca acum situatia e cu totul alta. Niciodata ca acum sistemul rusesc politic, economic, social n-a fost atit de apropiat de cel occidental. Pentru prima oara a aparut sansa reala nu a unei temporare „prietenii impotriva cuiva, ci a unei integrari depline“. Exista inamicul comun, sint toate conditiile necesare pentru o asemenea integrare si mai exista vointa politica a lui Vladimir Putin.

Pe vremea lui Gorbaciov si in primii ani ai lui Eltin, dusmanul comun pentru Occident era URSS. Dupa ce dusmanul comun a fost nimicit, fiecare a primit ce i se cuvenea: Occidentul – garantia securitatii, SUA – rolul de lider mondial, Rusia – criza moral-ideologica. Pe masura ce dispareau treptat amintirile despre URSS, dispareau si ramasitele de interes ale Vestului fata de Rusia, in timp ce indignarea fata de coruptia ruseasca devenea tot mai puternica. Simultan, in Rusia se intensifica furia impotriva Occidentului hraparet, care s-a folosit de rusi cu cinism. Drept urmare, la sfirsitul anului 1999, relatiile dintre Rusia si Occident s-au deteriorat intr-o asemenea masura incit se putea vorbi despre un nou „razboi rece“, un razboi bizar, in care slabita Rusie nu numai ca nu putea concura cu Vestul, dar nici nu avea puterea sa strige ca toata lumea sa auda ca se cearta cu Occidentul. Asta a primit Vladimir Putin ca mostenire.

Insa, el a venit ca un lider care „aduna pietrele“. Si iata ca intr-un moment in care Rusia se straduia din greu sa-si „reconcentreze fortele“ a bubuit… 11 septembrie.

Rusia a devenit din nou necesara Vestului. Numai ca Occidentul nu avea nevoie de o tara slabita, ci de o Rusie puternica, precum un avanpost impotriva terorismului islamic. Concret, nu era vorba de operatiuni militaro-politiste, tinind cont ca Rusia avea atita minte incit sa nu participe direct la actiuni si sa nu joace rolul de stat mercenar. Era vorba de rolul stabilizator al Rusiei in Asia. Iar Vestul va sprijini si va intari Rusia numai daca va fi convins ca aceasta este o tara vestica. O tara euroasiatica prin asezare geografica si europeana in continut.

Astfel ca la intersectarea intereselor geopolitice ale Vestului cu interesele economice ale Rusiei s-a ivit perspectiva unei noi aliante strategice. Necesitatea oportunitatii unei asemenea aliante a fost perceputa de Vladimir Putin. Numai ca parte integranta a sistemului occidental, Rusia isi poate mentine unitatea statala si isi poate ocupa locul nu intr-o lume „in curs de dezvoltare“, ci intr-o lume dezvoltata. Alianta cu Occidentul este necesara Rusiei si din punct de vedere psihologic. Numai cind se va autodefini, in sfirsit, ca tara occidentala, recunoscind ca este occidentala prin institutiile, valorile sale, prin cultura europeana, prin faptul ca 80 la suta din populatia tarii traieste in Europa, Rusia va raspunde la fatidica intrebare care macina de 300 de ani constiinta sa nationala: „Cine sint?“

Integrarea in Occident pe care a initiat-o Vladimir Putin nu va incheia doar reformele Gorbaciov-Eltin, ci un gigant ciclu al istoriei ruse, inceput de Petru cel Mare. Numai ca pentru a putea intoarce o asemenea roata veche de 300 de ani sint necesare eforturi mari, de proportii uriase. Si mai este nevoie de o uriasa incredere in necesitatea a ceea ce faci.

Va reusi oare Vladimir Putin sa rezolve o asemenea problema? Va putea oare el sa incheie ciclul petersburghez al istoriei ruse? In anul 2001, el a facut doar primul pas. Si de aceea anul 2001 este, pe buna dreptate, anul lui.