Pe 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU adopta Declaraţia universală a drepturilor omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată prin Rezoluţia 217 A (III).
Declarația nu este un tratat internațional ce ar implica consecințe juridice în cazul încălcării acesteia, fiind concepută ca un “ideal comun atins pentru toate popoarele și națiunile”. Aceasta a devenit cu timpul un document de referință spre care tind statele și conform căruia se verifică modul în care se respectă drepturile omului în diferite state ale lumii, prevederile acesteia fiind ulterior preluate și extinse în diferite tratate internaționale. Declaraţia stipulează că toţi oamenii s-au născut cu drepturi egale şi inalienabile şi cu libertăţi fundamentale. Ulterior, Declaraţia a fost completată cu: Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965), Convenţia internaţională asupra drepturilor politice şi civile (1966), Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1979), Convenţia împotriva torturii (1984), Convenţia împotriva Apartheidului (1985), Convenţia drepturilor copilului (1989) etc.
Declarația a fost adoptată de 58 de state membre ale Adunării Generale a ONU, existând însă și mai multe țări care s-au abținut, printre care URSS, țările din Europa de Est, Africa de Sud și Arabia Saudită.
În 2018, când se împlinesc 70 de ani de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, secretarul general al Naţiunilor Unite, Antonio Guterres a arătat în mesajul său că „drepturile proclamate în Declaraţie se aplică tuturor – indiferent de rasă, credinţă, zonă geografică sau orice altă diferenţă. Drepturile omului sunt universale şi eterne. De asemenea, ele sunt indivizibile. Drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale reprezintă un tot unitar.”
