Discriminarea oamenilor pe diferite criterii, de la etnie la apartenenta regionala, a iscat discutii infocate intre mai marii zilei si reprezentantii minoritatilor din tara. Numai ca, dincolo de declaratiile belicoase ale celor care striga ca romii sint asupriti, nebagati in seama de nimeni si condamnati de societate la o saracie fara limite, sta o realitate care nu are nici o legatura cu nuanta pielii sau cu numele de botez. Mai ales la tara, in comunitatile cu numar restrins de membri, saracia tiganilor isi arata uritenia completa. Tinerii isi unesc lipsurile individuale intr-o saracie „de familie“, copiii maninca din acelasi codru de mamaliga, sub aceeasi plapuma zdrentuita tremura toti ai casei, iar hainutele se transmit de la un copil la altul o data cu papucii gauriti si locul de linga soba. Munca, daca se gaseste, le asigura tuturor ceva mai bun de mincare, iar daca nu e nimic de lucru…exista autoritati locale. Si, uite asa, nu exista primarie doljeana in care sa nu se infiinteze zilnic cel putin o familie de tigani cerind ajutor.
La Birca, in cartierul tiganilor, marginit de doua strazi numite pompos si militareste „strada Dragalina“ si „strada Romilor“, traiesc peste o mie de tigani. Majoritatea acestora sint la limita supravietuirii si, pentru mincarea de miine, vin zilnic la primarie. Mai un ajutor social, mai unul de urgenta, mai o cheta de mila facuta de angajatii primariei, pina acum lucrurile au mers cit de cit rezonabil. Probleme multe, bani putini, iar, de cind cu legea venitului minim garantat, posibilitati de a ii ajuta pe toti sint si mai putine! Mai ales ca ajutorul, oricit de bine intentionat ar fi, nu rezolva decit o parte din probleme. Pentru ca, obisnuiti cu sprijinul altora, oamenii uita sa munceasca, sa se zbata pentru familia lor si pentru hrana de zi cu zi. Despre o viata mai buna, nici nu se pune problema! Nu sint toti asa, lenesi si indolenti, dar majoritatea „clientilor“ care isi cer drepturile pe la usile autoritatilor nu fac decit sa profite de copiii pe care ii au si de mila pe care ti-o desteapta un copil flamind.
Casa din cancelarie
Daniela Gheorghe este o tiganca de 25 de ani care are, pina acum, patru copii. Nu are casa, nici masa, barbatul si-a luat lumea in cap si a lasat-o cu plozii. Obisnuita sa aiba altii grija de ea si de copii, Daniela s-a dus, ca de obicei, la primarie. A spus senina ca ea nu mai poate sa aiba grija de ei si ca mai bine ii da la casa de copii. Evident, primarul trebuia sa rezolve, ca doar
d-aia e „primare“! „Ce era sa fac? Am vorbit cu cei de la Directia de Protectie a Copilului ca sa vina sa ii ia pe cei mici. Asta toamna, cind am vazut in ce conditii statea cu fetita cea mica, de n-avea nici doua luni atunci, am mutat-o din cosmelia in care statea, intr-o camera dezafectata din fosta scoala. Avea soba, lumina electrica, i-am dat lemne, pat, paturi, cearsafuri, vesela, doi saci de faina, ulei, tot ce am putut si noi. Acum, am auzit ca a plecat de acolo, le-a lasat pe toate vraiste si vrea sa scape de copii ca sa plece la niste neamuri din comuna Negoi“, a spus primarul Marin Popa. Fosta cancelarie a scolii arata acum, din cauza chiriasilor, mai mult devastata decit locuita; linga soba de teracota rasarise una de chirpici, vasele murdare stateau morman, hainele la fel, paturile, cearsafurile si chiar becul cu dulie cu tot… disparusera! „Tiganul tot tigan!“, au spus oamenii de la primarie, cind au vazut ce s-a ales din cancelarie, modesta pe vremuri, dar macar locuibila!
„P’al mare nu-l dau, ca n-am luat alocatia!“
„Venii sa dau copiii la casa de copii ca nu mai pot ca sa-i mai tiu. Decit p’asta mare o sa il opresc, ca n-am luat nici alocatia dupa el. Da’ uite ca nu pot sa ii dau ca doi nu au acte si acu nu stiu ce trebuie sa le fac. Barbata-meu e plecat la Constanta, la ma-sa, ca a zis ca se duce sa munceasca acolo, sa cistige niste bani ca sa ne facem si noi casa“, a spus Daniela. Copiii, infrigurati si tematori, se tineau de fusta mamei; numai Madalin, de cinci ani, imbrobodit intr-o perdea, si micuta Roxana, de patru luni, aveau certificate de nastere si purtau numele tatalui, ceilalti doi, Casandra, de trei ani si jumatate, si Ionut, de doi ani, nu erau nici acum luati in evidenta populatiei. Femeia recunoaste ca autoritatile locale au ajutat-o sa se mute din „casa“ ei, fara acoperis, dar daca bani nu i-a dat… tot degeaba! Ca sa fie sigura ca nu ramine cu copiii pe cap, Daniela se infiintase miercuri dimineata la primarie. In brate, infofolita intr-o patura subtirica, suridea in somn Roxana, fetita de patru luni care a inmuiat inimile oamenilor din sat si i-a facut sa caute o casa pentru Daniela si familia ei. In van insa, daca gospodaria nu face casa buna cu nevoia!
