Drama pe care a trăit-o Sorina, fetiţa smulsă cu forţa din familia asistenţilor maternali din Baia de Aramă, a lăsat semne în sufletul fiecăruia dintre noi. Fetița a fost luată cu mascaţii din casa în care a fost crescută, după ce a fost înfiată de o familie din America. În tot acest timp, striga: „Mami, nu vreau să plec!“. Cum ar trebui pregătit un copil pentru ziua în care va pleca din familia asistenţilor maternali? Cine şi cum ar putea să îl ajute? Cum pot fi evitate asemenea drame, aflaţi din interviul pe care ni l-a oferit Claudia Măciucă, psiholog, şef Serviciu Evaluare Complexă a Copilului, în cadrul DGASPC Dolj.
Gazeta de Sud: Cazul Sorinei a impresionat opinia publică prin felul în care a fost luată din casa familiei maternale. Cum ar trebui procedat atunci când un copil se desprinde de familia maternală?
Claudia Măciucă: Plasamentul în familia unui asistent maternal a fost gândit de legiuitor tocmai pentru ca aceşti copii să poată să îşi dezvolte într-o familie structura de personalitate şi să crească frumos, având nişte modele pe care pot să le urmeze.
Asistentul maternal este o persoană care primeşte un salariu pentru activitatea pe care o desfăşoară şi are o fişă de post, ca orice alt angajat al unei instituţii.
El ştie de la început că rolul lui de bază este, dincolo de a-i asigura acestui copil condiţiile materiale, să îl ajute să se dezvolte emoţional şi să se pregătească pentru ca, într-o bună zi, să fie adoptat.
(…) Copilul trebuie să ştie că, pe parcursul perioadei când va fi la asistentul maternal, va fi pus în situaţia de a relaţiona cu potenţiale familii. El trebuie să fie pregătit să îşi dezvolte sentimente pozitive, să fie deschis, să privească aceste tipuri de relaţionări nu ca pe o închidere a viitorului său, ci ca pe o deschidere spre o etapă următoare, în situaţia în care asistentul maternal nu îşi exprimă dorinţa de a adopta copilul respectiv.
Dacă există o astfel de solicitare, evident are întâietate în procesul de adopţie. Dacă nu îşi exprimă o astfel de intenție, el trebuie să înţeleagă că respectivul copil trebuie pregătit emoţional. (…) Copiii se tem că s-ar putea să se întâmple ceva rău şi lucrurile să nu mai fie în ordine.
Dacă li se explică faptul că modelul de familie care este cultivat în familia asistentului maternal se regăseşte şi în familia adoptatoare, totul va decurge bine. (…) În cazul în care copilul nu este pregătit sau, dimpotrivă, i se inoculează idei greşite cu privire la aceste tipuri de relaţionări, apare un blocaj afectiv în care el refuză procesul de relaţionare. Refuză să mai vadă alte familii pentru că îi este teamă că i se poate întâmpla ceva rău.
„Este extrem de greu să fii refuzat de 122 de ori“
GdS: Există cineva care îi controlează pe aceşti asistenţi maternali, astfel încât să se poată afla dacă îi influenţează negativ pe copii?
C.M.: Aceşti asistenţi maternali sunt monitorizaţi de către asistenţi sociali şi servicii specializate din cadrul instituţiei.
Există un sistem de monitorizare a evoluţiei copilului, din punct de vedere cognitiv, al stării de sănătate generală etc. Felul în care un asistent maternal se îngrijeşte de un copil este foarte bine monitorizat. El trebuie să anunţe orice schimbare care apare în viaţa copilului. Nu poţi fi însă în permanenţă în acea familie, dar anumite aspecte pot fi simţite. Copiii sunt extrem de sinceri. (…)
GdS: Care consideraţi că au fost greşelile care s-au făcut în cazul Sorinei?
C.M.: Nu sunt în măsură să spun cine a greşit. Cred că ar fi trebuit să fie mai bine pregătit copilul, mai ales că a fost prezentat de mai multe ori mai multor familii. Din punctul meu de vedere, este extrem de greu să fii refuzat de 122 de ori. Atunci când eşti refuzat, trăieşti un sentiment de frustrare.
Dacă lucrurile acestea se repetă, frustrarea se acutizează şi determină o stare de pedispoziţie, de tristeţe şi nevoia de a găsi un punct de stabilitate. Poate ar fi trebuit să se lucreze mai mult la consilierea copilului. Acesta nu a înţeles foarte bine ce înseamnă această mutare şi procesul de adopţie în sine.
Adopţia pentru un copil trebuie văzută ca o deschidere de drum, nu ca o uşă închisă. Cred că aici au apărut nişte sincope. Ca să obţină colaborarea unui copil, un psiholog trebuie să îi câştige încrederea. (…) Nu ştiu cine a lucrat cu copilul, dacă a fost unul sau au fost mai mulţi psihologi. Un lucru a fost clar: copilul nu a fost pregătit pentru acest pas.
„Din prea multă iubire, greşim“
GdS: De ce un asistent maternal i-ar face rău unui copil prin ceea ce spune?
C.M: Este prea mult spus că îi face rău. Nu cred că asta a fost intenţia. Uneori, şi din prea multă iubire, greşim.
În mod cert, asistentul maternal a dezvoltat nişte sentimente faţă de acest copil, numai că nu a înţeles exact mecanismul prin care poate să le transmită. Nu poţi să te joci cu sentimentele unui copil, nici cu sentimentele tale.
Dacă sentimentele tale sunt atât de puternice încât simţi că nu te mai poţi despărţi de el, îl adopţi. Sunt foarte mulţi asistenţi maternali care au adoptat copii. Trebuie să fii extrem de conştient şi de responsabil. (…) În momentul în care te hotărăşti să adopţi un copil şi faci o solicitare în acest sens, trebuie să ştii ce implică acest lucru şi că devine un drum fără întoarcere. (…)
„În situaţii limită este foarte greu să mai intervii“
GdS: Imaginile pe care le-am văzut cu toţii au fost dramatice. Intervenţia asistentului maternal ar fi schimbat ceva?
C.M: În situaţii limită este foarte greu să mai intervii. Lucrurile ar fi trebuit pregătite astfel încât să nu se ajungă într-o astfel de situaţie. Copilul era într-o dispoziţie în care cu greu mai puteai să obţii cooperarea ei. Era extrem de speriat. E foarte greu ca într-o situaţie limită să mai restabileşti echilibrul. Fetiţa s-a speriat foarte tare pentru că nu au fost acolo persoanele care ar fi trebuit să fie.
GdS: Cine ar fi trebuit să fie?
C.M: Probabil psihologul care a lucrat cu copilul şi care îl cunoştea şi ştia cum reacţionează într-o situaţie de criză. Probabil asistentul social. O persoană care cunoştea foarte bine copilul. Nu poţi să acţionezi într-o situaţie decât dacă cunoşti felul în care reacţionează copilul.
„Pregătirea ca un copil să ajungă într-o familie trebuie făcută din vreme“
GdS: Credeţi că acţiunea ar fi trebuit abandonată pe moment?
C.M.: Este foarte greu de spus. Modul în care s-a procedat cu Sorina a fost contrar intereselor ei. Ar fi trebuit găsită o cale ca ea să nu fie protagonista unei astfel de situaţii, cu atât mai mult cu cât finalitatea se dorea una pozitivă: ca acest copil să ajungă într-o familie. Obiectivul final al copiilor faţă de care părinţii şi-au dat acordul pentru adopţie este ca ei să ajungă într-o familie.
Pregătirea ca el să ajungă într-o familie trebuie făcută din vreme, cunoscând foarte bine copilul, particularităţile lui, ce poate fi folosit bun din calităţile lui, cum îi poţi compensa defectele şi să le corectezi, astfel încât să nu devină un impediment într-un astfel de proces. Pregătirea se face practic de o echipă de oameni care să aibă un scop comun: acela ca acest copil să ajungă într-o familie definitivă.
„Copiii, dacă sunt iubiţi, uită“
GdS: Trauma Sorinei poate fi depăşită?
C.M.: Copiii au o calitate extraordinară, aceea că, dacă sunt iubiţi, uită şi reuşesc să treacă peste evenimentele mai puţin plăcute din viaţa lor. Important este ca acest copil să ajungă într-o familie în care să se regăsească şi să se liniştească şi să simtă că poate creşte.
GdS: Practic, în momentul în care copilul simte căldura familiei adoptive, el se poate vindeca.
C.M.: Copilul reacţionează la bunătate. Nu îmi aduc aminte de vreo situaţie în care un copil care a plecat în adopţie să nu fi rămas în familia respectivă sau să fi fost cu probleme. De altfel, adopţia nu se poate desface decât dacă se dovedeşte că a fost în defavoarea copilului. (…) Sorina este destul de mare, înţelege ce se întâmplă în jurul ei. Cu cât copilul este mai mare, cu atât înţelege mai mult.
„Asistenţii maternali trebuie să îi ajute pe copii să nu se mai teamă“
GdS: Cum ar fi trebuit să se procedeze, astfel încât să nu se ajungă în această situaţie?
C.M.: Dacă fetiţa ar fi fost pregătită, nu s-ar fi ajuns într-o astfel de situaţie.
GdS: Psihologul care se ocupa de fetiţă putea să îşi dea seama că nu este pregătită de adopţie?
C.M.: Nu ştiu cum au decurs lucrurile. În mod normal, un psiholog poate să vadă aspectele negative.
Aceşti copii sunt în permanenţă monitorizaţi, psihologii lucrează cu ei, există un contact direct. Acest lucru ar trebui să îl spună respectivul psiholog.
GdS.: Care este mesajul pe care l-aţi transmite atât părinţilor adoptivi, cât şi asistenţilor maternali pentru a nu se mai ajunge la o astfel de situaţie?
C.M.: Părinţii care îşi doresc să adopte un copil trebuie să fie extrem de responsabili şi să înţeleagă ce înseamnă acest lucru. Asistenţii maternali, prin mâinile cărora au trecut generaţii de copii, trebuie să știe că rolul lor este să modeleze caractere şi să îi ajute pe copii să nu se mai teamă. Copilul trebuie să ştie în permanenţă că la un moment dat va ajunge într-o familie definitivă, pe care el o va numi acasă.
