Vinzatorii de iluzii

Oficiul de Somaj Gorj. Ciini din cel putin trei generatii isi ridica botul spre mine sperind ca-si vor primi micul dejun intrucit e ora 7.30 si, conform programului afisat, trebuie sa inceapa activitatea celor care au in grija zeci de mii de someri.

Citeva doamne si un domn arunca un „Buna dimineata“ tuturor celor adunati in fata usii si intra grabiti in birouri, de unde mai ies la ora 8.00, cind intreaba pe fiecare de ce a venit si verifica dosare. Jumatate sint incomplete: lipseste o adeverinta, alta este expirata, altul nu are buletinul sau a venit tatal pentru copil.

Lumea se agita, scrisneste din dinti, injura pe infundate, se vaita ca nu mai are bani pentru inca un drum sa puna o stampila unde lipseste sau sta resemnata la coada care se mareste cu fiecare minut.

Privesc oamenii, dar si peretii plini de afise. Pe un geam, o foaie de hirtie atrage atentia si prin grupul adunat in fata ei. Ma apropii si peste capetele tuturor citesc titlul: „Lista locurilor vacante in saptamina…“.

Ascult comentariile acide si ma uit speriata in jur sa vad daca vreunul din cei ai casei le aude, fiindca nu sint deloc magulitoare. Razbate din ele deznadejdea, supararea, obida, frustrarea. Conversatia se leaga usor, poate pentru ca sint fata si grupul e dominat de vreo patru baieti care par a se cunoaste mai de mult. Aflu ca au urmat un curs de calificare de instalatori organizat de Oficiul de Somaj in vara, cind, pentru a se inscrie, li s-a promis un loc de munca dupa absolvire, caiete si carti gratuite, transport asigurat si cite multe altele. S-au dus de vreo citeva ori pe la scoala, povestesc cum mergeau cu maistri la cite un apartament sa monteze o centrala, dar numai cei alesi. Ei au fost, pentru ca sint „baieti de baieti“ si stiu sa-si tina gura, ceilalti ori nu mai veneau pentru ca tot nu intreba nimeni de ei, ori cei care nu stiau cum sta treaba si dadeau pe la scoala erau urgent trimisi acasa, ca doar nu era sa incurce treburile pe acolo, sa-i vada cineva si sa intrebe ce-i cu ei.

Au dat si examen – aici rid in gura mare de prostii care n-au stiut cum sta treaba si au dat de trei ori, pina s-au prins de chestia cu „protocolul“ – si-au luat diplomele si au asteptat sa fie incadrati asa cum li s-a promis. Cind au fost chemati la Oficiul de Somaj dupa ce au terminat, bucuria lor n-a tinut decit pina au ajuns la usa: li s-a pus in vedere ca, daca nu se incadreaza rapid, le taie somajul si dau inapoi ce s-a cheltuit cu ei la curs.

Chestia cu taiatul au inteles-o, dar cu cheltuielile nu prea, ca nu vad ce ar fi putut cheltui cu ei somajul ca sa invete, ca oricum nimeni nu i-a invatat nimic. Tot ce au invatat a fost cind au fost cu maistrul la ciubuc.

Acum au venit sa vada unde se pot incadra ca-i omoara babacii acasa daca o sa fie nevoiti sa plateasca de pe urma lor. Nu e nici un loc de instalator si e a treia oara saptamina asta cind vin. De aici o sa mearga la o cafea si o bere, daca pun mina de la mina

n-au decit pentru trei, dar se vor descurca. Ma invita cu ei, dar ma scuz ca am venit cu treaba si ma departez.

O doamna de-a casei striga tare: „Socialul la mine! Dati buletinele si asteptati in curte!“. Un grup galagios de persoane ceva mai state la soare decit ceilalti se repede, calcindu-se in picioare si calcindu-i si pe altii.

Ideea cu iesitul e buna, fiindca aerul a devenit irespirabil. Parca s-a mai aerisit dupa ce au iesit si ma indrept catre un grup de fete care par a astepta ceva. Le intreb cu nonsalanta: „Si voi sinteti pentru… azi?“. Raspund ca da si conversatia se leaga.

Aflu ca au facut un curs de calificare de croitor la o firma, unde in afara de a curata de scame niste scurte n-au facut nimic, pentru ca n-au fost lasate sa faca nimic, pentru ca nu le-a invatat nimeni nimic. La examen au incercuit pe o foaie de hirtie niste raspunsuri dictate de o doamna de la somaj, pe care nu aveau de unde sa le stie, pentru ca atunci au aflat ca trebuia sa faca si niste ore de carte, dar n-au facut nici macar una si inainte de a le spune daca au luat examenul sau nu, au fost puse sa semneze o hirtie ca nu vor sa se angajeze la firma respectiva.

N-ar fi semnat, ca pentru asta s-au inscris la curs, sa aiba unde munci si sa nu mai stea pe capul parintilor, dar daca nu semnau hirtia li s-a spus clar ca vor plati tot ce s-a cheltuit cu ele.

Au semnat, au aflat ca sint croitorese, desi n-au cusut un petec in timpul cursului si acum e a treia oara cind sint chemate si li s-a pus in vedere sa-si gaseasca de lucru, ca somajul le-a fost taiat si urmeaza sa plateasca si cursul daca nu-si gasesc de lucru.

Retin citeva nume si ma departez sa mi le notez: Muraret, Bobulete, Floricica.

Brusc, atentia imi este retinuta de un afis despre cursuri de calificare cu denumiri si date de incepere. Incerc sa obtin mai multe informatii, dar ghiseul este gol, are doar citeva afise pe geamuri. Dupa un cor de vociferari ale celor care stau la coada, reusesc sa intru intr-o incapere unde o doamna imi turuie actele pentru curs, ceva despre plata daca nu sint somera. Ma declar nemultumita, vreau mai multe detalii si sint trimisa in alta parte, „la sediul din Unirii, la biroul calificare“.

N-am de gind sa ma duc, mai incerc inca o intrebare, unde se face cursul de „pictori pe sticla“, fiindca suna frumos. Surprinzator, mi se raspunde, sint multumita si ies, nu inainte de a intreba de un loc de munca mai bun in meseria vinzator, ca pentru asta am venit aici. Pesemne sint in gratiile duduii, pentru ca, dupa ce imi cere buletinul, sint in posesia unei bucati de hirtie cu un nume de firma si o adresa. Pe hol, aglomeratia parca e si mai mare, grupul de fete si de baieti cu care am vorbit mai devreme inca se uita pe niste liste.

Dupa o jumatate de ora sint la marginea orasului, la poarta unei firme care organizeaza un curs care suna frumos: pictor pe sticla.

Doi barbati fumeaza in fata unor usi prin care se vad flacarile unor cuptoare, ma abordeaza smechereste, putin vulgar, intru in joc ca doar vreau sa fiu pictor pe sticla. Dupa nici cinci minute, aflu ca e a treia oara in ultimii doi ani cind somajul trimite aici oameni la munca, ca se munceste in trei schimburi, uneori simbata si duminica, ca cine indrazneste sa nu vina are de-a face cu patroana, care mai scapa si citeva palme celor care comenteaza. Intreb cit se plateste pentru umilinta asta si am ca raspuns un hohot de ris. Aflu ca, de fapt, eu trebuie sa platesc ca sa fiu invatata. Probabil nu suficient, daca mai primesc si palme. Intreb ce se invata din meseria asta de pictor, prilej ca ambii barbati sa se amuze din nou: nu se invata nimic, timp de citeva luni nu faci decit sa stergi pahare si sa le ambalezi, ca doar n-o sa lase patroana vopselele scumpe pe mina oricui. Ea are nevoie de oameni care sa-i lucreze pe gratis la ambalat si sters pahare in trei schimburi.

Incerc sa aflu cit cistiga cei care termina cursul si aflu ca din seriile trecute au ramas numai vreo trei, de aceea, cind se termina un curs, patroana mai comanda unul la Oficiul de Somaj si vreo citeva luni are forta de munca pe gratis.

Cu cheful de a deveni pictorita pe sticla pierit, ies si ma indrept spre facultate, lasind pentru cind voi mai avea putere, mersul la firma de pe biletel, chinuindu-ma sa ticluiesc in minte urmatoarea scrisoare catre tata, prin care sa-i spun ca trebuie sa-mi plateasca si luna asta caminul, pentru ca fata lui isteata, gata sa mute muntii cind a luat la facultate, nu a reusit nici luna asta sa gaseasca un mod de a-i usura povara de a tine trei copii la scoala, gasind ceva de facut pentru a primi un ban de buzunar.

Pe tata il impac, pentru ca il iubesc si ma iubeste, dar cu mine cum ramine?

Sint trista si dezamagita. Asta e tara in care voi trai?

Tara unde se vind iluzii, fie ele si ale unui loc de munca, unor tineri ca mine mai este locul in care sa vrei sa ramii? Eu continuu sa cred ca da, chiar daca astazi am aflat despre oameni care siluiesc suflete si innegresc destine ale tinerilor ca mine, trimitindu-i pachet ca forta de munca gratuita unor patroni putin spus incorecti.

Oamenii de la somaj, si ei, vinzatori de iluzii.