Nu mi-aş fi închipuit că voi însemna pe o filă de hârtie rândurile care să amintească un fapt ce ne stârneşte atâtea nostalgii şi meditaţii: în ziua de 20 august s-au împlinit o sută de ani de la naşterea unei Doamne a Culturii româneşti contemporane: Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Într-adevăr, deşi au trecut şapte decenii de când am văzut-o şi am ascultat-o întâia oară în Amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere din Bucureşti pe cea care avea doar gradul universitar de lector, amintirea acestei „întâlniri admirabile” se păstrează de parcă acum am părăsit sala de curs. Şi aceasta pentru că Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu transmitea de la catedră doar o uimitoare bogăţie de cunoştinţe, nu te copleşea cu erudiţia sa ramificată în timp şi spaţiu, ci te chema ca pe un prieten mai tânăr încă din primele fraze să-i fii tovarăş la acele „itinerarii prin cultură” în „periplul umanistic”, aşa cum şi-a numit două din cărţile sale.
A încălzit inimile generaţiilor de studenţi care au ascultat-o predând la începutul carierei sale istoria literaturii române şi apoi istoria literaturii universale, făcându-i să trăiască pe tărâmurile frumosului întruchipat de operele fundamentale ale culturii româneşti şi străine.
Elevă şi demnă continuatoare a lui Tudor Vianu, căruia îi dedică una din cărţile sale, numindu-l „marele său profesor”, formaţia sa intelectuală a început şi s-a desăvârşit la şcoala românească, urmând toate treptele ei. Pare incredibil astăzi să descoperim că Zoe Dumitrescu-Buşulenga a trecut hotarele ţării la două decenii şi mai bine de la absolvirea facultăţii. Dar atunci când a participat la reuniuni ştiinţifice a fost la acelaşi nivel cu reprezentanţii unor centre de mare şi veche cultură europeană, datorită vastităţii cunoştinţelor, originalităţii ideilor, stăpânirii perfecte a unor limbi de circulaţie europeană. Pretutindeni unde a mers, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a reprezentat România cu prestanţa intelectuală apreciată de toţi cei ce au ascultat-o.
A trăit prin cultură şi pentru cultură.
De aici acea bucurie nestăvilită de a comunica ceea ce ştia prin toate căile pe care le avea la îndemână. Cărţile, studiile, articolele sale – tot ce ne-a rămas scris şi înregistrat – reprezintă pagini de o înaltă intelectualitate, de densă analiză filozofică şi estetică, mustind de idei îndrăzneţe. Lipsită de snobism, combătând ferm dispreţul pentru valorile naţionale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a propagat opera şi fapta acelor personalităţi prin care cultura românească şi-a afirmat individualitatea şi valoarea perenă.
Cultura românească nu a fost pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga doar un obiect de studiu, o materie predată la un curs universitar.
A avut conştiinţa valorilor pe care cei fără nume, pierduţi în anonimatul veacurilor, ca şi cei care au ilustrat toate genurile creaţiei culte, le-au zămislit de-a lungul timpurilor. Cel ce întruchipa aceste înălţimi nepieritoare, cel ce ajunsese cu gândul în timpuri mitologice şi reprezenta ca nimeni altul frământările veacului său era în concepţia sa Eminescu, asupra căruia a proiectat timp de mai multe decenii lumini noi, integrându-i lirica şi gândirea în curentul dominant al Europei acelei vremi – romantismul. Una dintre cărţile sale se intitulează „Eminescu şi romantismul german”, distinsă cu premiul internaţional Herder.
Acum, când au trecut 100 de ani de la naşterea sa, toţi cei care am avut privilegiul să o ascultăm, să fim în apropierea ei, toţi cei ce au cunoscut-o, au citit-o şi ascultat-o, toţi cei care au luat lumină din cuvântul şi scrisul său, îndreaptă un gând de smerită recunoştinţă către aceea ce s-a dăruit idealului de frumos, pe toate planurile vieţii: neuitata Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Valeriu Râpeanu
