… când imbolnavita de mult prea palida lumina clipa se opreste si alta-n loc nu vrea sa vina, când somnul, natânga naluca, alearga pe câmpia adormita, când luna pune mantii argintii pe umerii infiorati ai plopilor ce inconjoara stadionul, iar acestia isi intind umbra lor subtire pâna la soclul statuii lui Oblemenco, câteodata, si numai câteodata, câte o raza de luna ratacita se opreste pe chipul lui Nelu. Care parca zâmbeste. Si mi se pare ca-l aud spunându-mi asa cum imi spunea când ne intâlneam: „va salut, dom’ profesor“.
Atunci parca, de departe si de demult, se intorc pe stadion uralele de alta data, ovatiile atât de puternice incât goneau norii de pe cer si faceau ca, pentru o clipa, totul sa devina senin, si sa ne simtim fericiti. Si parca strazile se umplu iar de olteni fericiti, bucurosi ca echipa lor este „cea mai…“.
Marea „Stiinta“ de alta data faptuia miracolul de a uni sufletele a sute de mii de olteni intr-unul singur, de a uni sutele de mii de voci intr-una. Victoriile Stiintei erau victoriile fiecarui oltean impotriva celor pe care ei voiau sa-i invinga, dar nu aveau cum. Din valoarea Stiintei, fiecare oltean isi lua o parte, devenind el insusi mai valoros. „Stiinta“ lor era rupta din sufletele lor si un balsam pentru necazuri, dureri, nerealizari…
„Marile sperante“ au durat putin dupa revolutie; samsarii, cupizii pentru care banul e singura masura a valorii, au considerat Stiinta doar ca un mijloc de imbogatire si nu ca o parte din universul oltenesc. Jucatori vânduti la kilogram, ploconeli in fata marilor si traditionalelor rivale, pentru patruzeci de arginti, au murdarit o traditie si au jignit o Oltenie intreaga; durerea a fost cu atât mai mare cu cât Iudele erau tot olteni. Lucrurile s-au deteriorat si din cauza ca s-a inchegat o mafie a fotbalului pentru care dragostea pentru acest sport si pentru suporteri este doar o masca sub care se ascunde dorinta continua de imbogatire. Un alt fapt regretabil, vizibil si in alte tari, este violenta din stadioane si din afara lor, care murdareste frumusetea curata a fotbalului si inlocuieste lupta nobila, in care cel mai bun sa invinga, in ura, intoleranta, vulgaritate, inumanitate.
Dar acum sunt semne ca ar fi posibil sa ne intoarcem acolo unde am fost si unde ne e locul. Si unde am putea fi daca vom gasi niste capete limpezi si niste oameni cinstiti, care sa gestioneze cum trebuie soarta Stiintei. Si care sa priveasca echipa nu numai ca pe o sursa de câstig, ci si ca o parte a universului oltenesc. Caci Stiinta nu e pur si simplu o echipa de fotbal, ci o echipa de suflet, un simbol drag si respectat al Olteniei. Si o posibilitate de a ne uni, macar pentru câteva clipe, in acest timp bolnav al dezbinarilor. Un mijloc de a ne simti macar pentru o clipa fericiti in acest timp atât de zgârcit in bucurii. Dar pâna acolo, drumul e lung; si echipa nu-l va putea strabate singura fara ca noi s-o intovarasim. Dar sprijinul nostru trebuie sa fie mai putin violent si zgomotos, si mai apropiat, mai intelegator, atât la victorii, cât si la infrângeri. Trebuie sa respingem bucuria euforica si daunatoare ca o data cu promovarea s-au rezolvat toate problemele; ele de abia acum se inaspresc. O echipa mare se face in timp. Fotbalul nu e o afacere in care profiturile apar imediat, ci in timp; va trebui sa avem rabdare. Si sa nu cerem totul echipei inca din prima zi, fara sa dam si noi ceva in schimb; rabdare pentru performante, sustinere la victorii si infrângeri, si dragoste, cât mai multa dragoste.
Nu pot incheia fara a marturisi ipocrizia mea. Amintindu-mi de Stiinta de alta data, am vrut sa-mi amintesc de tineretea mea de atunci; care s-a dus, cum s-au dus Oblemenco, Strâmbeanu… Stiti voi cum se duce tineretea? Ca o fata tânara si frumoasa care-ti trece prin fata. Mai intâi ii admiri chipul si zâmbetul ei te incalzeste. Apoi o vezi numai din spate; si nu mai intoarce capul niciodata.
Dar poate vom avea curând o Stiinta tânara si frumoasa, pe care o vom admira si iubi cu totii, fara sa fim gelosi unii pe altii. Asa sa fie!
„Mai suna-vei dulce corn/ Pentru mine vreodata?“.
